Run run run

            Alergam. Toti impreuna, toti separat. Alergam dimineata sa ne spalam, sa ne imbracam sa nu intarziem la munca, alergam la munca sa ne terminam task-urile, apoi alergam sa ne vedem cu prietenii, alergam sa ne facem marturisiri, ne grabim sa facem cat mai repede pasi in viata, "sa evoluam" cat mai repede, sa nu pierdem nimic, sa luam tot, sau macar cat se poate. Alergam apoi sa ne culcam mai devreme ca sa apucam sa ne odihnim ca maine vom alerga din nou. Traim un maraton constant in care ne luam la intrecere cu tot ce ne inconjoara. Nu mai avem timp sa ne vedem pe noi, nu mai avem timp sa ii vedem pe cei din jurul nostru, nu avem timp sa procesam informatii, sa analizam sentimente. Trebuie sa fugim repede, repede sa ne atingem o lista de actiuni pe care noi in mintea noastra am debitat-o in momentul in care ne facem planuri pentru viitor, privind in trecut, dar nu privind cu adevarat, ci spicuind ce ne e  noua mai usor sa luam de acolo. Ne ducem, ne intoarcem in baza faptului ca asta e lumea pe care o traim, e rapida, lucrurile se misca repede, deci si noi cu ele. Nuuuu, nu ne permitem sa pierdem ceva, niciun eveniment, nicio intalnire, nicio declaratie, poate nu mai avem timp altadata, poate momentul trece.

   Mai grav e ca fugim de noi. Noi ne limitam gandurile in asa fel incat tot ce e rau, si ma refer la un rau universal acceptat, sa il indepartam, sa ascundem samanta aia care ne-ar putea rani undeva in spate, dupa intreaga agitatie, dupa tot ce e superficial si nu doare. Noi ne impunem bariere si ne restrictionam viata, si ajungem la sfarsit de saptamana niste legume fierte, incercanate si atunci fugim sa dormim. Fugim de samanta aia de rau, de durere,  fara sa constientizam ca ea nu dispare, ea se inmulteste, si nu intr-o forma liniar constanta ci exponentiala. Apoi nu ne trebuie decat un factor declansator care sa o scoata la iveala. E ca un bulgare de zapada caruia ii dam drumul din varful dealului si jos gasim o sfera cat sufrageria de mare de frustari, angoase si devenim agresivi, acuzam si suntem acuzati, caci agresivitatea naste intotdeauna agresivitate. Si unde ajungem? In general la capatul puterilor, batrani si ursuzi, cu o gramada de nemultumiri de toate felurile.

   Noi singuri ne creem filme si povesti, creem asteptari, ne facem idealuri, toate legate de viitor, bazate pe trecut. Nu mai exista prezent, nu il vrem, prezentul ne sperie, e spatiul de timp in care tu de fapt traiesti, real, acolo te simti, acolo esti tu de acum. Uitam de el, il alergam si il ignoram prea ocupati sa analizam ce s-a intamplat si prea preocupati de ce se va intampla.

   Ii judecam pe altii, devenim agresivi la tot ceea ce resimtim impotriva noastra, ne zbatem cu noi si cu cei din jur fara a ne da seama ca NOI nu mai suntem. Ne-am pierdut intr-o lume departe, ascunsa. Refuzam sa ne vedem, sa ne simtim cu adevarat, sa ne autoconstientizam.

   Ne-am pierdut pe noi de noi...Ingradindu-ne intr-o lume desenata dupa chipul si asemanarea noastra. Dar care este? Care este oare chipul nostru? Ce suntem de fapt NOI? Doar niste oameni la gramada cu pasiuni si trairi superficiale? Radem si suntem colorati si dansam in ploaie si inauntru suntem inchisi si tristi...Cati oameni pot intr-adevar sa se uite in interiorul lor si sa regaseasca la exterior aceleasi caracteristici pozitive pe care le afiseaza? Pai...aceia sunt oamenii fericiti, aceia sunt oamenii care au gasit ce cautau, care traiesc in armonie cu ei, cei autentici si ii simti, ii simti de la o posta, eu nu am intalnit multi, dar am intalnit oameni care au inteles asta... Oameni carora nu le e frica sa planga atunci cand simt asta, carora nu le e frica sa rada, oameni care nu se autoevalueaza raportat la ce e in jurul lor.

  Mi se pare cateodata ca sunt la teatru si toata lumea isi joaca rolurile perfect, eu imi joc rolurie incredibil de bine,  la munca unul, cu prietenii altul, cu parintii, cu iubitul/iubita....Dar cine sunt ei de fapt? Cum ar fi ei in momentul in care se dezbraca de ele? Ei stiu cum sunt oare? Voi stiti cine sunteti fara nicio masca, fara niciun rol, fara rasete false, fara plangeri, fara judecati, fara a va raporta la ce e in jurul vostru, doar voi in fata voastra? V-ati pus vreodata in fata vostra intr-un mod de sinceritate absoluta si sa vedeti unde ajungeti? Cati v-ati oprit sa va uitati la voi, fara sa va speriati si sa fugiti? Dar la voi, nu la voi raportat la lista de planuri atinse pe ziua respectiva care dau ego-ului o multumire enorma? Alea maine poate dispar, si atunci? Iar frustrari si iar angoase.....

Leia Mais…