"Pe Brana, pe jnepeni, pe Colti"

“Mi-e gândul iar hoinar prin munti

Prin vai si chei, Bucegii mei

Si simt pe capriori tacuti

Pazindu-se uitati de zei.”


Iubesc muntele. Iubesc absolut tot ce iti poate oferi, gama e atat de larga, poti cunoaste oameni minunati, vezi cu siguranta cele mai impresionante peisaje, iti ofera provocari de toate felurile si cu siguranta fiecare vizita pe care o faci in imperiul lui este o aventura.

La inceputul saptamanii ma suna o prietena sa ma-ntrebe daca nu incepem din week-end-ul asta sa tatonam terenul pentru maretul plan ce urmeaza a fi concretizat undeva prin septembrie, adica sa legam branele Bucegiului intr-o singura tura . Cu un dor inimaginabil de trasee si de vai si cu o constiinta destul de incarcata deoarece vara asta, total atipic am ales mai mult marea, zic un DA hotarat pentru Valea Alba-Brana Mare a Costilei cu coborare pe Valea Priponului.

Singurul dezavantaj al acestei ture era plecarea cu trenul din lipsa de alternative… Eu una mi-am promis ca nu mai merg cu CFR-ul cate zile voi avea, in ultimii 3 ani am mers de maxim 5 ori cu trenul dar de fiecare data s-a lasat cu nervi, intarzieri, tot pachetul care sa ma convinga ca mai bine stau acasa decat sa ma mai folosesc de serviciile minunate la preturi cel putin nesimtite, dar asta e o poveste la care voi reveni intr-o alta zi.

Dupa o saptamana de muncit pe plantatie mai mult decat in ultimele 5 luni la un loc, culcat tarziu, trezit devreme, sambata suna ceasul la ora 5 juma, reusesc sa ma pravalesc din pat undeva in jurul orei 6, ma imbrac repede, imi iau rucsacul, betele, uit frontala, fug spre gara, intarzii vreo 10 minute lucru care nu imi sta deloc in caracter. Pe drum aflu ca de fapt vom fi 3, ceea ce ma bucura, cu cat mai multi cu atat mai bine.

Ne urcam in tren, stabilim ca mergem cu nasul, deci, cine face nasul? Evident Loriutz. Nicio problema, strangem banii, vine dl nas, foarte zambaret, ne zice ca un bilet din Bucuresti in Busteni cumparat in tren costa nu stiu cat, ii zic ca n-avem, incepe negocierea. Stateam si il ascultam cum tot incerca sa ne vanda bilete ba din  Ploiesti in Campina, ba din Campina nu stiu unde,  eu ii explic calm si cu zambetul pe buze ca noi avem 45 de lei, si ca de unde pana unde taie el bilete pe mine ma intereseaza mai putin. Mai negociaza un pic, si imi zice sa platim un bilet de 50 RON. Satula sa ma tot contrazic intr-un mod evident diplomatic cu el ii zic ok, nu e problema. Dupa ceva timp se intoarce, ii dau banii constand in 4 hartii de 10 lei si 2 de 5, imi da o hartie de 5 lei inapoi si-mi zice zambind: “Bandita mai esti!”. Ii zic ca dau o bere cand ne vedem data viitoare, mi-a zis programul lui de nasit pe tren dar ne dam seama ca nu aveam nicio sansa sa ne suprapunem si vadit amuzate de eveniment coboram in Busteni.

Facem o scurta oprire la magazin sa imi iau de mancare deoarece evident nu apucasem si incepem sa urcam pe langa Caminul Alpin pe triunghi rosu. Trecem de troita, de bifurcatie, de izvor si ajungem in Poiana La Verdeata unde ne luam micul dejun.

Intram pe vale, cu un pic de emotii deoarece erau limbi de zapada destul de mari si noi nu aveam niciun piolet. Trecem de prima limba de zapada printr-o crevasa pe partea dreapta, apoi urmeaza o serie de saritori care nu ridica niciun fel de problema.

Incepe sa se innoreze dar tot era extrem de cald. Urcam si din cand in cand mai aruncam o privire pe cer si ma rugam sa nu inceapa sa ploua. 

. Fericirea maxima a fost cand am intrat sub zapada intr-un iglu natural  unde ne-am spalat de noroi si ne-am racorit privind aburul care iesea si iti dadea senzatia ca undeva in apropiere cineva se bucura de iarba verde de la munte un pic mai mult decat o faceam noi. Recunosc ca mi-au sclipit un pic ochii la acest gand.

Am uitat sa mentionez ca niciuna din noi nu mai fusese pe brana, deci nu prea stiam unde e exact intrarea. Am intrebat noi in stanga si in dreapta, pe sistemul suna un prieten. Mi s-a explicat ca e cam la acelasi nivel cu crucea Caraimanului si ca tre sa cateri vreo 2 m pana intri in ea.

           Trecem de saritoarea Carnului, ajungem la urmatoarea saritoare mare, o lasam in spate. Cand ne uitam in dreapta vedem ceva ce parea a fi braul dar nici urma de intrare. Cataram un pic si mi se pare mie ca vad ceva in dreapta deci ma duc sa inspectez. Parea ok, adica era corespunzator descrierii, le chem pe fete si stabilim ca eram pe drumul cel bun. 

         Cea de-a doua panica dupa ploaie, adica teama de balaurit dupa intrare a disparut, in schimb au aparut florile de colt, incredibil de multe, atat de multe ca trebuia sa fii foarte atent cand paseai sa nu cumva sa calci pe ele iar peisajul era….sublim, mie personal mi-a taiat respiratia, mai ales cand am vazut cum arata braul, la prima vedere extrem de expus.

            Dupa ce luam si pranzul privind Valea Alba trimfator de sus, crucea, florile de colt si brana ce nu parea a fi foarte prietenoasa mai ales ca iesisem din poteca si trebuia sa descataram un pic sa revenim pe drumul cel bun incepem sa mergem pe brau.

Reusim sa reintram pe traseu fara probleme si continuam drumul, trecem de zona surpomblata si ajungem la Blidul Uriasilor unde ne intampina caprele negre pe care le privesc de fiecare data cu o imensa invidie cand le vad cum sar din stanca in stanca si coboara versanti pe care eu abia daca m-as rapela asigurata in vreo 30 de pitoane si tznshpe corzi.

.

         Eram nehotarate daca sa continuam drumul inspre Pripon sau sa iesim in platou pe la Hornul lui Gelepeanu si apoi sa coboram eventual prin Caldari.

Eu ma simteam un pic obosita si parca mi se facuse un pic lene sa continui dar cand am ajuns acolo si am vazut cat de frumos continua traseul, am hotarat sa-i dam bice inainte conform planului initial, macar pana la traversarea vaii Malinului si apoi sa ne intoarcem sa urcam pe Scorus sau pe horn.

Zis si facut, de acolo din nou privelistea e impresionanta, apar pe rand Creasta Vaii Albe, Creasta Galbinele, a Malinului, vedem acele din cu totul alt unghi in afara de cel clasic, traversam Scorusul pe o limba de zapada, trecem pe langa Momai si ajungem la traversarea Malinului.

Aici pauza, nu prea vedeam nimic relevant in afara de alt grup care era in brau pe partea opusa dar ioc zona de traversare.

Hotaram sa-i dam in jos pe Malin ca deja era tarziu si noi nu mergeam chiar ca la maraton. Valea Malinului din punctul meu de vedere cel putin vara e ceea ce se numeste once in a lifetime, ma bucur c-am vazut-o dar nu imi mai trebuie. Roca este extrem de friabila, valea este foarte accidentata si destul de multe limbi de zapada pe care le traversai destul de greu si cu emotii daca nu aveai macar pioletul la tine. 

Lipsa mea de antrenament incepe sa se vada aproape de iesirea din vale, picioarele pareau sa aiba vointa lor proprie total independente de ce la dictam eu asa ca lucrurile au inceput sa se complice destul de tare. Stiam ca va mai fi cel putin o saritoare mare si teama incepuse sa isi faca aparitia. 

Coboram saritoarea ce avea o mica fereastra, eu pe deasupra satula fiind de tarasurile din pesteri, fetele pe interior.

           Ajungem si la ultima saritoare dotata cu cordelina dar hotaram ca nu e foarte sigura asa ca o punem pe a noastra, coboara fetele, incep sa o cobor si eu. Niciun muschi de la picioare nu mai raspundea deja la comenzi si incepuse sa se instaleze si durerea. Am coborat in stilul speo, fara sa ma ajut de prize, doar pe coarda, Doamneee ce n-as fi dat pentru un coborator!!!

Iesirea din vale!!! extra-mega bucurie,daaaaaaaaar surpriza un urcus pieptis din fericire nu foarte mare dar cu muuult grohotis apoi pana in poiana Costilei o coborare extrem de abrupta si foarte lunga cel putin pentru mine. Imi desfac betele care deja erau pe post de carje si incep agale si foarte agale sa cobor rugandu-ma sa ajung mai repede. Nu mai trebuie sa mentinez ca tremuram la fiecare pas si genunchii mei parca erau prinsi cu guma de mestecat molfaita cateva ore bune.

Ajungem pe noapte in poiana, cred ca era vreo 10 ceasul, nu apuc sa ma bucur prea tare ca am pierdut poteca si am nimerit printr-o jungla de urzici cam cat mine de inalte care m-au “mangaiat” inclusiv pe fata. De mentionat faptul ca eram imbracata in pantaloni scurti. Dupa ceva timp de balaurit am ajuns in carare si de aici a urmat un drum de tz ore inspre Busteni pe care l-am facut cu 0.0001 km/ h.

Cred ca daca as fi avut o oglinda sa imi vad mersul as fi murit acolo de ras si nici nu ar mai fi contat ca robotelul Loriutz nu mai ajungea in gara.

A urmat o serie de facut autostopul din Busteni pana la Sinaia de pe la ora 1 pana pe la 2, inca una in Sinaia in speranta ca va opri cineva care merge spre Bucuresti dar care nu s-a concretizat decat cu un somn de vreo juma’ de ora in gara si apoi inca unul sanatos pana in Bucuresti unde am reusit dupa o tura de 14 h, ceva autostop si dormit in gara sa ajungem la 6 juma' dimineatza in patul atat de mult visat in noaptea ce abia trecuse.

Concluziile sunt mai multe:

1. Voi incepe antrenamente serioase, dar dupa ce voi zace o saptamana la mare, asa, de recuperare

2. Voi avea grija de-acum inainte sa nu imi mai uit frontala (aceasta concluzie este valabila pt fiecare tura in care mi-am uitat-o pana acum)

            3. Niciodata nu mai vreau sa depind de transport in comun de orice fel ar fi el in Romania