joi, 5 mai 2011

great expectations

Asteptarile....Eu una nu le mai suport. Ma enerveaza de cand ma stiu, de cand luam 8 in loc de 10 la scoala deoarece „pot mai mult”. Am auzit-o din clasa a 5-a pana la terminarea liceului. Pai stai asa nenea profesor, cum imi spui ca meritam 10 dar imi dai 8 numai pentru ca as putea mai mult. Pai nu e 10 nota maxima? Si daca as fi facut cam cat as fi putut, mi-ai fi dat 11??
Ca tot veni vorba de perioada aceea, imi aduc aminte cand eram eu prin clasa a 12-a si urma sa dau la facultate. Toata lumea din jurul meu, invariabil imi zicea, „moaaaaamaaa dai la Constructii, pai sa vezi cat de tare o sa fie, toti tipii, majoritari de altfel, sunt roacheri pletosi, pfoaa si sa vezi bairame in camin si dezmatz, ce te mai invidiem!!!!”.
Trece bac-ul, trec examenele, vine 1 octombrie. Eu, boboc model, la ora 8 dimineatza ma infiintez in curtea facultatii, imi iau cuminte orarul de avizier, citesc eu ca in marele amfiteatru „Anghel Salligni” se va desfasura festivitatea de incepere de an. Tin minte cum urcam scarile si aveam tot felul de imagini ce mi se desfasurau in cap cu viitorii mei roacheri colegi, cum o sa ma mai distrez eu prin camin si ce gashca minunata voi avea la facultate.
Inaintez pe culoar, vad eu niste ciudati pe acolo cu fetze de strutz, gelatzi, pantofi cu vf ascutit, tricouri mulate roz si ras de hipopotam in calduri. Imi zic in sinea mea, nuuu astia nu au cum sa fie colegi cu mine, or fi de la Geodezie si inaintez.  
Deschid usa de la sala respectiva, soc si panica. In fata mea, 200 de oameni, dintre care 185 minim baieti. Suna bine, nu? O suna bine daca nu erau toti precum oaia Dolly, clone ale mutantzilor din hol. M-am asezat undeva in spate, stupefiata, sa astept eventual sa ma trezesc din cosmarul pe care il traiam. Nici gand... Parca ajunsesem in Mall duminica de sarbatori. Toti roacherii pletosi pe care ii asteptasem atata timp ascultau manele la telefoane, erau imbracati bamboo-style si vorbeau precum shmenarii de vand telefoane in colt la Obor.
Mi-ar placea sa nu mai am nici eu asteptari, pe niciun plan, cu cat dai mai mult, cu atat ai mai multe asteptari, la fel functioneaza si atunci cand primesti... Mi-ar placea sa aflu secretul lepadatului de ele... Sa ma trezesc intr-o dimineatza si nimeni sa nu mai astepte nimic de la mine. Daca am eu chef sa dau, am sa dau din toata inima, daca nu...Nu. Dupa cum spuneam si reciproca e valabila.
Teoretic asta e usor, chiar la mintea cocosului. Ar trebui sa nu ma mai gandesc ca lumea din jur  va respecta anumite lucruri , ca reactiile lor  vor fi de bun simt, normale (si aici ma refer la o normalitate la care ma raportez eu, bazata pe ceea ce am reusit eu sa spicuiesc si sa mi se para rational din societatea in care traim, nu cred intr-o normalitate absoluta).
Fiecare din noi avem codul nostru de valori, fiecare dintre noi avem un bagaj de lucruri pe care le putem da, lucruri pe care ni le dorim, lucruri pe care le putem face si lucruri pe care vrem sa le facem. Dar cum faci cand se ciocnesc aceste bagaje cam ca in trenul de Vama in perioada 1 mai? Pai...e simplu, renunti. Iti iei frumos bocceluta plina de asteptari si ganduri care ti se pareau ca ar fila pe ce vor ceilalti dar te-ai inselat si pleci. Problema e ca nu prea poti face nici asta, deoarece dupa cum spuneam, reciproca e perfect valabila si tu la randul tau vei „fenta” asteptarile celorlalti, si uite asa se creeaza un cerc vicios. Cum poti rupe cercul? Ok... Pleci fara sa te-ntorci sa privesti in urma, dar unde? Nu poti pleca in padure, sa stai singur cuc, sa nu te intereseze ce fac ceilalti. Nici macar nu imi doresc sa fac asta, imi place viata in societate, imi plac oamenii. Buun, pleci de langa oamenii aia, dar ramai membru activ in societate, cu ce te va ajuta, vei intalni alti oameni si cercul se va forma din nou.
Am mai remarcat eu ca asteptarile cresc odata cu apropierea de o persoana, ceea ce mi se pare cam dubios si paradoxal. De ce? Deoarece cu cat te apropii de cineva, mi se pare logic sa incepi sa cunosti din ce in ce mai mult persoana respectiva, iar daca o cunosti, cum te mai poate surprinde cu neindeplinirea listei de sperante pe care le ai de la ea?
Pentru ca spre "marea mea bucurie" de om care a trait cam toata viata in domeniul realului, apare elementul surpriza, acel mic detaliu pe care din varii motive nu il observi. Se zice de exemplu, ca atunci cand te indragostesti creierul este incapabil, inundat in luliberina,  vasopresina,  endorfine si alti hormoni aducatori de fericire oarba, sa observe defecte si trasaturi negative. In concluzie nu prea ai din start vreo sansa sa remarci acele lucruri care te deranjeaza decat abia in momentul in care e un pic cam tarziu... Extrapoland, eu as tinde sa cred ca asta se intampla in fiecare relatie interumana promitatoare.
Sa nu uitam totusi ca lucrurile faine care ti se intampla in viata, surprizele placute pe care ti le rezerva oamenii din jurul tau se termina cu „Nu ma asteptam sa se intample asta...Super taree!!!”
Tot stau eu si ma gandesc cam cum echilibrezi „Nu ma asteptam sa se intample asta...Super taree!!!” si „Nu ma asteptam sa se intample asta...” astfel incat la final sa nu fie 0 si nici sa nu iti dea cu minus.

3 comentarii:

macinpar spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
macinpar spunea...

Secretul retetei cred ca e sa nu mai calculam pentru ca, elementul surpriza isi baga coada si nu le mai iese formula nici macar inginerilor diplomati. Surpriza egal viata. Aia e si cu aia defilam, acum depinde de noi cat suntem dispusi sa traim si la ce intensitate, dar tu stii lucrurile astea. Singurul issue ar fi cat de repede putem sa ne revenim si sa o luam de la capat si cat de sifonati iesim din surpriza. In rest, ne trebuie noroc pentru a gasi oameni normali la cap.

ps: am pus si asta pe lista cu workshop-uri.

loria spunea...

Sunt perfect de acord cu tine, numai ca unora le e cam greu sa nu calculeze... Eu una nu pot sa nu incerc sa gasesc un algoritm. E modul meu de a-mi demonstra ca nu am trecut prin viata asta chiar degeaba si ca am invatat din experientele traite.
De revenit, ne revenim, cu cicatrici sau fara, pana la urma reusim sa trecem peste orice ne rezerva viata.
Norocul...ooofff...eu cred ca pe dl Noroc ni-l mai facem si cu mana noastra, in baza a ceea ce ziceam in primele randuri.
E bine ca si asta e pe lista de workshop-uri, deoarece si acolo despici firul in paishpe, exact asa cum imi place mie :).

Trimiteți un comentariu