Week-end-ul ce a trecut a fost tare fain, cam cum imi place mie, cu un pic de aventura, cu un pic de prieteni, cu destul de multa lume, am avut chiar si o vatra unde ardea timid un foc aprins in graba din cauza unor lighioane fosnaitoare de boscheti din apropierea taberei, intretinut apoi pentru a deservi incalzirii colective, asa, ca si cum ai arunca un calorifer bransat la RADET intr-un colt de poiana, ascuns dupa masinile parcate langa corturi. A fost foarte util, nu zic nu, mi-am uscat cizmele si ciorapii de neopren, altii si-au incalzit spatele, caci asta era pozitia generala, oamenii mult prea preocupati de dezechipat, mancat, dormit decat de insusi el…focul.
Mi-am dat seama cat de dor imi e de el, nu pe post de soba pt uscarea echipamentului imbibat in apa sau pe post de aragaz pentru prajirea diverselor slane (desi asta trebuie sa recunosc ca mi-a placut) ci de el ca epicentru al tuturor noptilor memorabile pe care le-am petrecut pe munte atunci cand ajungeam de pe traseu si aruncam corturile, ne schimbam, adunam lemne si ne asezam toti, pe vremea aia intr-un numar considerabil in jurul lui.
Nu lipseau niciodata voia buna, chitarile din care rasunau peste vai si munti cantecele de munte (acum mai des cantate in baruri decat acolo unde e locul lor ), dansul, sticla de bautura care se-nvartea fara pauza in jurul vetrei (daca sunt minori care vor citi vreodata postul e vb de fanta de fructe de padure).
Acolo i-am cunoscut pe cei ce mi-au devenit cei mai buni prieteni (sau in bar.....asta e discutabil), printre scanteile ce sareau din lemnele arzande am adunat cele mai frumoase amintiri…
Pe cand un foc?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu