vineri, 20 mai 2011

My biggest asset

Azi m-am trezit cu un chef nebun sa ma laud, dar cum nu prea am facut nimic interesant in ultima vreme, sau macar ceva ce merita a fi mentionat, voi apela ca intotdeauna la prietenii mei. Nuuu, nu sa ma laude ei, nu ca nu ar avea cu ce, dar azi va fi chiar pe dos, azi eu ma voi mandri cu ei, pentru ca am cu ce, sau mai bine zis cu cine.
Prietenii mei nu sunt multi, sunt chiar foarte foarte putini, dar sunt unici, poate pentru ca m-au “suportat” atatia amar de ani, poate pentru ca ei s-au nascut cu ceva in plus fata de ceilalti oameni ce ma inconjoara, nici nu stiu si nici nu mi se pare relevant. Important e ca au trecut o gramada de ani si indiferent de ce s-a intamplat, indiferent de divergentele pe care le-am avut, cumva am reusit sa gasim o cale sa mergem impreuna pe acelasi drum. Oricat de mult “am dat-o-n bara”, au fost acolo, nu ca sa ma eticheteze, nu ca sa ma judece, doar sa ma tina pe linia de plutire.
Ziceam ca ma mandresc si ca ma laud cu ei, pai cum sa nu o fac?  Cand eram noi mici si ne jucam ratele si vanatorii, sotronul, elasticul, si ce ne mai jucam noi, ei mergeau in poante, apoi si-au continuat o parte din viata in pasi de dans contemporan, altii m-au luat de copil si m-au dus pe munte, m-au invatat sa fac diverse lucruri si mi-au aratat o lume pe care probabil fara ajutorul lor nu as fi descoperit-o, au fost si merg al maratoane, cuceresc varfuri, mai sunt cei care salveaza animalute aflate la ananghie pe banii si pe stresul lor, si unii care au plecat din tara si fac tot felul de chestii interesante, altii canta si canta bine de tot. Toti au job-uri de “oameni seriosi” si totusi printre toate aceste activitati mai gasesc timp sa fie aproape.
Sunt acei putini oameni din lumea asta pe care stii ca-i ai fix la un apel distanta, cand nu trebuie sa spui decat: “sunt un pic la ananghie” si deja sunt la usa, facand tot posibilul sa fie bine. Sunt cei cu care mi-am petrecut cele mai frumoase zile de nastere, cu ei am cele mai minunate amintiri, cu ei am ras si am plans pana la epuizare.
De la ei am invatat sa fiu om, inca din vremea in care nu era totul la un click distanta. Eu vorbesc de o perioada in care stateam ore in sir la o bere in bucatarie, in parc sau in baruri dezlegand tainele vietii, filosofand pe marginea oricaror subiecte ne veneau in cap, pe vremea cand din lipsa de telefonie mobila ne cautam cu zilele pe telefonul fix pana cand ne gaseam, mergeam si ne luam de acasa sau ne intalneam la ceas la Universitate. Din vremurile in care problemele nu erau etalate pe blog unde citesti drama prin care trece X, dai un comment si ai rezolvat problema in 30 de sec.
Lor le datorez in cea mai mare parte tot ceea ce inseamna Loriutz in acest moment.

Tip in gura mare sa ma auda tot blogspotul:

EI SUNT CEA MAI MARE REALIZARE DIN VIATA MEA! 
Imi cer scuze celor care nu se regasesc aici dar
din motive tehnice si lipsa de poze la serviciu, nu am  putut mai mult

2 comentarii:

macinpar spunea...

cum dau like ? happy you :)

loria spunea...

:)) pe facebook :))). Din acest punct de vedere nu m-am plans chiar niciodata, am avut noroc, dar imi place sa gandesc c-am ajutat si eu cu ceva la asta de-a lungul timpului

Trimiteți un comentariu