Fericirea, ura, speranta, iubirea, suferinta, daruirea de sine, sunt atat de strans legate intre ele, sunt ca o sfera de idei si concepte care ne urmaresc pas cu pas. Nu le-am intalnit decat in stare absoluta, nu cred ca poti zice, sunt un pic indragostit, sufar, dar nu prea tare, voi da ce pot, dar asa, cu masura. Sunt elementele primordiale din care ne este alcatuita viata, sunt capete de linie ale activitatilor cotidiene pe care fiecare din noi le intreprindem.
Oricat de mult ne-am dori sa le ocolim, sau din contra sa le aducem in fata, acestea sunt total independente de actiunile noastre, de cele fizice, chiar si cele de ordin cognitiv sau emotional. Intr-adevar, exista autosugestia, care face minuni, cel putin pana la un punct. Punct in care oricat de mult te-ai stradui tu sa vezi cat de frumos e tot ce se intampla in jurul tau, nu poti sa te minti singur la nesfarsit… E un lucru bun si asta, daca am reusi sa ne autosugestionam pana la final, nu am fi capabili sa scoatem capul din nisip si sa realizam ca anumite actiuni pe care le intreprindem trebuie schimbate, reorganizate, regandite, reanalizate si am trai conectati la un aparat de oxigen virtual, prin care ne-am alimenta cu vise si franturi de imaginatie, pana cand inevitabil fiecare fir de nisip din castelul pe care il construim in jurul nostru se va risipi in vant.
Nu degeaba am inceput acest post cu fericirea, cred ca este un fel de Mecca catre care tindem cu totii, indiferent de unde aceasta izvoraste, indiferent de alchimia produsului finit.
Imi aduc aminte momente din viata mea in care aceasta s-a resimtit intr-un mod extraordinar de puternic, atunci cand am muncit fara ragaz sa obtin ceva si intr-un final apoteotic, am putut spune cu mana pe inima, “Da! Asta e ceva ce am facut eu si merge!” sau pur si simplu am primit-o in dar in momentele in care ma asteptam cel mai putin. Poate de multe ori a trecut pe langa mine fara sa ii dau prea mare importanta, am simtit-o, a trecut si nu a lasat in urma ei decat o amintire frumoasa dar destul de indepartata de trairile mele actuale.
Ca specie suntem atat de variati, cu atatea idei, cu atatea povesti, cu atatea experiente acumulate in decursul vietii si totusi daca ne oprim sa ne uitam un pic la noi, de fapt avem aceleasi cateva nevoi. Restul sunt umplutura, sunt artificii pentru care sa nu ni se para ca ziua are 150 de ore.
Ne indragostim, primim un feedback pozitiv, atunci suntem in al 9-lea cer, ne plimbam pe strada cu un zambet imposibil de controlat si ni se pare lumea perfecta, tot ce te inconjoara rezoneaza cu tine, copacii sunt mai verzi, florile mai colorate si parca mai vii decat au fost vreodata, lumea din jurul tau mai buna, iar noi, cele mai nobile persoane de pe Pamant .
Pentru mine fericirea este atunci cand ma trezesc duminica intr-o zi ploioasa fara niciun plan concret intampinata de un zambet larg, langa o cana de cafea pregatita special pentru mine. O mai gasesc pe ea, fericirea, departe, in varf de munte, cand privesc in zare si vad capre negre si flori de colt. Chiar si sub pamant am gasit-o, admirand un dom, o stalactita, un candelabru, format de natura in milioane de ani. E prezenta intr-un apel telefonic cand mi se zice cu un zambet larg “you’re za bestest” sau cand pur si simplu cineva pe care nu am mai vazut de mult ma cauta doar ca sa vada ce fac.
Sigmund Freud proclama intangibilitatea fericirii: intreaga noastra viata, argumenteaza el, sta sub semnul principiului placerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne procura decat placere de scurta durata; de aceea, fericirea – ca stare permanenta ori ca ideal atins – nu este posibila.
Mi se pare si corect, cum am putea evalua o stare fara sa avem un element contradictoriu cu ajutorul caruia sa putem analiza, cu care sa il punem in balanta? Si cum ar fi sa traim vesnic fericiti? Plus de asta, daca am bifa-o, ca ideal atins, nu am avea niciun tel, intreaga noastra viata se va plafona. Aici se vede de altfel si imposibilitatea realizarii concrete a fericirii fara de sfarsit. Te-ai plafonat - ai iesit din respectiva stare, deci te-ai intors de unde ai plecat si cercul se inchide.
Recurgand la abstract, daca am reusi nu ar fi totusi un surogat, ceva indus pe cale artificiala, de ierburi…medicinale, nu ma intelegeti gresit, ori printr-o autosugestie deja patologica?
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu