Ieri dimineatza m-am trezit cu fatza la cearsaf. Intr-un mod dubios, curios, scandalos, se pare ca si azi noapte am dormit fix la fel, deoarece fatza mea avea si azi exact aceeasi pozitie. Primul gand care mi-a fulgerat creierul inca adormit si realmente iritat, probabil de la vremea de afara a fost: “frateee nu luuuni, nu nuuu, de ce nu apare a 8-a zi, aia care sa separe week-end-ul de prima zi de munca? Unde e petitia sa o semnez?”.
Bai si mi-era o lene, din aia de iti vine sa iti tragi plapuma peste cap si sa nu te misti de acolo pana nu apare soarele, creste temperatura, te suna cineva, probabil vreo zana maseluta, mos craciun sau iepurasul si te anunta ca ai castigat o excursie in jurul lumii cu cine vrei tu incepand de maine si pana o sa te plictisesti si vei vrea sa te-ntorci din nou acasa.
Imi dezlipesc fata morocanoasa de pe imprimeurile verzi, ma ridic agale, parca presimteam eu o zi nu prea fericita… Cu toate ca nu-s Mama Omida si nu am niciun glob de cristal iar in cafeaua la filtru imi e destul de dificil sa citesc, nu prea descifrez literele, aveam dreptate.
Nu s-a intamplat nimic concret, ceva care sa ma trosneasca direct in moalele capului cum ar fi vreo caramida, ghiveci, nu mi-a furat nimeni portofelul si nici nu am primit vreun telefon care sa ma intristeze neaparat, ei bine azi am avut o epifanie, exact cum scrie la dictionar, revelatie a unei lumi nevăzute.
Mi-am dat seama ca lipseste ceva, ca undeva pe parcurs, o parte din mine s-a ascuns pe undeva si nu o mai gasesc. Tot ce vreau e o clipa, un moment de claritate. O secunda doar a mea in care sa nu fiu nici afara, nici in vreun interior oricat de colorat sau obscur ar fi. Nici pe Pamant nici pe un satelit orbital, sa pot sa fiu nicaieri. Imi doresc sa fiu un calugar hindus.
As vrea o clipa in care eu si cu mine sa putem dezbate tot ce s-a intamplat pana acum, sa putem analiza trecutul cu obiectivitatea unui judecator in momentul in care hotaraste sentinta unui acuzat. O clipa in care sa ma pot dezbraca de toate blocajele, angoasele, de tot ce am luat de la altii, de toate mastile cotidiene, o clipa in care sa pot fi dureros de sincera cu mine, un moment in care subconstientul si inconstientul sa invadeze constientul, un moment de pura sinceritate.
Ce bine ar fi ca macar odata, intr-o zi aleasa arbitrar de fiecare dintre noi sa putem alege ce pastram din experientele trecute si sa reusim sa formatam acele reminiscente de ganduri, actiuni, evenimente care ne tin pe loc sau chiar ne trag inapoi. Un fel de spalare de creier selectiva, in care sa imi pot alege ceea ce pastrez iar restul sa arunc undeva departe, cum arunci o piatra in mare fara vreo sansa sa te mai impiedici vreodata de ea.
 |
| Nota de optimism |
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu