Tot am chef sa scriu, si mai scriu, umplu hartii, in
ultima vreme virtuale, micul ecologist din mine e tare fericit, nu de alta, dar
nici macar nu le pastrez, mi se par ganduri alterate, secerate, sentimente
incomplete, fara o forma clara, bine definita. Am inceput sa simt mult, sa
gandesc poate mai putin, sau poate la fel, doar ca sistemul de filtrare si-a
inversat polii. Ce vreau sa zic? Pai simplu, daca inainte simteam ceva, intai
imi rationam sentimentele, le filtram la nivel cognitiv si apoi le materializam
intr-una din directii, oricare ar fi aia. Ei bine, dragi copii, acum fac total invers, analizez ce parametrizez prin
intermediul gandului si filtrez prin suflet….rezultatul…momentan usor blur-uit
dar mult mai plin de esenta.
Am crescut mult in ultima vreme, am atras in directia
mea oameni pe care ii credeam pierduti de mine pe vecie, prieteni noi, tot
soiul de evenimente ce imi doream sa traiesc. Evit sa ma mai plang,…daaa…nu
aruncati…am avut scapari…dar inca mai incerc, nu vreau sa abandonez, nu vreau
sa ma mai abandonez pe mine din niciun motiv.
A fost o perioada lunga in care mi-a fost teama de
schimbare. Nu numai ca evident era o zona necunoscuta pt mine si la prima
vedere neagra si sumbra, fara nici un fel de garantie ca apoi va fi bine, ci si
ca voi pierde oameni din jurul meu la care tin extrem de mult.
Ambele mi-au fost confirmate, am avut dreptate dar
doar partial, caci da, necunoscutul e negru cand faci primul pas, dar plin de
lucruri noi care te asteapta sa le descoperi, plin de sentimente si de
experiente care mai de care si da, simt ca am pierdut legatura cu oameni care
mi-au fost extrem de dragi dar am castigat altii, cel putin pe moment.
Apropo, ca tot veni vb de asta, citeam zilele astea
ceva ce suna in genul “cateodata in procesul de creatie ai nevoie de o muza
indiferent de domeniu. oamenii apar in viata noastra exact atunci cand trebuie,
important e sa nu ne atasam de ei, pt ca rolul lor este de a oglindi ceva ce
deja este noi...te bucuri de experienta dar cand e momentul trebuie sa ii lasi
liberi...”
Intai m-a cam intrigat, mi s-a parut extrem de egoist gestul, adica cum,
practic m-as folosi de ei, mi-as lua tot ce pot ei sa imi dea apoi….pa pa, mi-a
parut bine, poate ne mai vedem prin 2534 in naveta spatiala ce duce pe planeta
23 si atunci poate vom repeat gestul.
Mi-am dat seama ca asa e viata, ca e un ciclu pe care nu ai cum sa il
fortezi, nu ai cum sa i te opui. Tu evoluezi, el/ea evolueaza poate in alta
directie, nu mai exista punct de convergenta, si atunci...pai atunci ajungi la
un compromis care iti dezvolta frustrari si complexe, compromisuri ce duc la
disperare, sentimente care vor produce repugna si frustrari.
Mi-au luat ani sa inteleg asta…sunt mai inceata….mi-au luat ani sa
inteleg ca oricare ar fi natura relatiei, oamenii totusi vin si pleaca, isi ia
fiecare ce are nevoie si apoi se duce in directia lui sit e rupi in o mie de
bucati, caci na…oameni suntem si nu avem un buton de on/off pe care sa il comutam
in functie de nevoile cotidiene.
Unii se intorc, ca-ntr-un joc, un
cerc inca inchis si cand se intampla asta, e clar ca ceva a ramas neimpartasit,
ca ceva nu s-a terminat, ca povestea continua, ii primesti cu bratele deschise,
imparti din nou, se creaza reciprocitatea si apoi, cercul se rupe intr-un fel
sau altul sau schimba macazul si se intorc in acelasi cerc diametral opus, pana
cand…pana cand.
Altii dispar si poate e cel mai bine asa, au venit, ti-au zmuls un
zambet, ai invatat ceva, au invatat ceva, chiar si daca invatamintele au
constat in “asa nu” si isi iau zborul, fara ramas-bun, poate cu un loc de buna
ziua, si oricat te-ar durea ii lasi sa plece, nu are rost sa te opui, asta e
calea lor, nu este un drum fara tine, ci doar alt drum, o alta cale, nu
inseamna ca esti exclus, nu inseamna ca omul ala are ceva personal cu tine,
doar ca relatia s-a transformat si atunci tot ce poti face, oricat de mult ar
durea e sa il lasi sa plece.
Cateodata nu intelegi, eu cel putin recunosc ca raman blocata si am
simtit asta in repetate randuri ca pe un pumn in ficat dat cu cea mai mare
cruzime, in momentul in care eu as fi avut nevoie de ei in viata mea. O nevoie
pur subiectiva provenita din niste rani pe care eu accept sa nu le rezolv, sa
nu ma detasez de ele iar primul gest este sa te simti lezat, sa te intrebi de
ce, ce-am facut de merit asta? Ei bine, nimic rau, nimic bine, sau totul rau,
totul bine, in orice situatie, de fapt nu ai nicio treaba cu decizia
interlocutorului. Ii apartine de drept si este in totalitate dreptul lui de a
lua orice masura libera de a da vreun raport scris sau verbal legat de
deciziile pe care le ia el pentru oricine altcineva in afara de el insusi.
Nu imi place sa fiu judecata, nu imi place sa mi se analizeze si
interpreteze fiecare gest, nu imi place sa dau explicatii decat daca simt
nevoia, de ce as cere altceva de la oamenii din jurul meu?
Ultimele luni au fost ca un uragan de de toate, M-am zbatut, m-am
luptat, am incercat, am invatat sa accept, m-am deschis, m-a durut, am ras, am
iubit, nu am urat, dar am reprosat, apoi am regretat, m-am dus si m-am intors.
Am citit, am vazut, am deschis ochii, am pierdut si am castigat. M-am simtit nu
de multe ori ca la ruleta ruseasca, am tras si am tras, am nimerit glontul
nefericit am cazut, m-am sters de praf si m-am ridicat. Ce e mai interesant e
ca am observat ca in toata aceasta enumerare nu am folosit decat persoana I
singular. Am invatat sa nu ma mai sprijin, poate nu integral, poate nu de
fiecare data dar am facut pasi enormi in directia asta. Este incredibil sa vezi
cate poti realiza tu si cat ti se deschide sufletul si ce porti se deschid doar
daca iti permiti sa simti.
Dupa cum ziceam, mintea mi-e plina de franturi, asta e una din ele, fara
prea mare consitenta, fara cap si fara coada. Nu stiu ce incheiere sa ii dau,
pt ca nu exista final, doar o pauza in idei….
