hmm.....fara titlu

Tot am chef sa scriu, si mai scriu, umplu hartii, in ultima vreme virtuale, micul ecologist din mine e tare fericit, nu de alta, dar nici macar nu le pastrez, mi se par ganduri alterate, secerate, sentimente incomplete, fara o forma clara, bine definita. Am inceput sa simt mult, sa gandesc poate mai putin, sau poate la fel, doar ca sistemul de filtrare si-a inversat polii. Ce vreau sa zic? Pai simplu, daca inainte simteam ceva, intai imi rationam sentimentele, le filtram la nivel cognitiv si apoi le materializam intr-una din directii, oricare ar fi aia. Ei bine, dragi copii, acum fac  total invers, analizez ce parametrizez prin intermediul gandului si filtrez prin suflet….rezultatul…momentan usor blur-uit dar mult mai plin de esenta.

Am crescut mult in ultima vreme, am atras in directia mea oameni pe care ii credeam pierduti de mine pe vecie, prieteni noi, tot soiul de evenimente ce imi doream sa traiesc. Evit sa ma mai plang,…daaa…nu aruncati…am avut scapari…dar inca mai incerc, nu vreau sa abandonez, nu vreau sa ma mai abandonez pe mine din niciun motiv.

A fost o perioada lunga in care mi-a fost teama de schimbare. Nu numai ca evident era o zona necunoscuta pt mine si la prima vedere neagra si sumbra, fara nici un fel de garantie ca apoi va fi bine, ci si ca voi pierde oameni din jurul meu la care tin extrem de mult.

Ambele mi-au fost confirmate, am avut dreptate dar doar partial, caci da, necunoscutul e negru cand faci primul pas, dar plin de lucruri noi care te asteapta sa le descoperi, plin de sentimente si de experiente care mai de care si da, simt ca am pierdut legatura cu oameni care mi-au fost extrem de dragi dar am castigat altii, cel putin pe moment.

Apropo, ca tot veni vb de asta, citeam zilele astea ceva ce suna in genul “cateodata in procesul de creatie ai nevoie de o muza indiferent de domeniu. oamenii apar in viata noastra exact atunci cand trebuie, important e sa nu ne atasam de ei, pt ca rolul lor este de a oglindi ceva ce deja este noi...te bucuri de experienta dar cand e momentul trebuie sa ii lasi liberi...”

Intai m-a cam intrigat, mi s-a parut extrem de egoist gestul, adica cum, practic m-as folosi de ei, mi-as lua tot ce pot ei sa imi dea apoi….pa pa, mi-a parut bine, poate ne mai vedem prin 2534 in naveta spatiala ce duce pe planeta 23 si atunci poate vom repeat gestul.

Mi-am dat seama ca asa e viata, ca e un ciclu pe care nu ai cum sa il fortezi, nu ai cum sa i te opui. Tu evoluezi, el/ea evolueaza poate in alta directie, nu mai exista punct de convergenta, si atunci...pai atunci ajungi la un compromis care iti dezvolta frustrari si complexe, compromisuri ce duc la disperare, sentimente care vor produce repugna si frustrari.

Mi-au luat ani sa inteleg asta…sunt mai inceata….mi-au luat ani sa inteleg ca oricare ar fi natura relatiei, oamenii totusi vin si pleaca, isi ia fiecare ce are nevoie si apoi se duce in directia lui sit e rupi in o mie de bucati, caci na…oameni suntem si nu avem un buton de on/off pe care sa il comutam in functie de nevoile cotidiene.

 Unii se intorc, ca-ntr-un joc, un cerc inca inchis si cand se intampla asta, e clar ca ceva a ramas neimpartasit, ca ceva nu s-a terminat, ca povestea continua, ii primesti cu bratele deschise, imparti din nou, se creaza reciprocitatea si apoi, cercul se rupe intr-un fel sau altul sau schimba macazul si se intorc in acelasi cerc diametral opus, pana cand…pana cand.

Altii dispar si poate e cel mai bine asa, au venit, ti-au zmuls un zambet, ai invatat ceva, au invatat ceva, chiar si daca invatamintele au constat in “asa nu” si isi iau zborul, fara ramas-bun, poate cu un loc de buna ziua, si oricat te-ar durea ii lasi sa plece, nu are rost sa te opui, asta e calea lor, nu este un drum fara tine, ci doar alt drum, o alta cale, nu inseamna ca esti exclus, nu inseamna ca omul ala are ceva personal cu tine, doar ca relatia s-a transformat si atunci tot ce poti face, oricat de mult ar durea e sa il lasi sa plece.

Cateodata nu intelegi, eu cel putin recunosc ca raman blocata si am simtit asta in repetate randuri ca pe un pumn in ficat dat cu cea mai mare cruzime, in momentul in care eu as fi avut nevoie de ei in viata mea. O nevoie pur subiectiva provenita din niste rani pe care eu accept sa nu le rezolv, sa nu ma detasez de ele iar primul gest este sa te simti lezat, sa te intrebi de ce, ce-am facut de merit asta? Ei bine, nimic rau, nimic bine, sau totul rau, totul bine, in orice situatie, de fapt nu ai nicio treaba cu decizia interlocutorului. Ii apartine de drept si este in totalitate dreptul lui de a lua orice masura libera de a da vreun raport scris sau verbal legat de deciziile pe care le ia el pentru oricine altcineva in afara de el insusi.

Nu imi place sa fiu judecata, nu imi place sa mi se analizeze si interpreteze fiecare gest, nu imi place sa dau explicatii decat daca simt nevoia, de ce as cere altceva de la oamenii din jurul meu?

Ultimele luni au fost ca un uragan de de toate, M-am zbatut, m-am luptat, am incercat, am invatat sa accept, m-am deschis, m-a durut, am ras, am iubit, nu am urat, dar am reprosat, apoi am regretat, m-am dus si m-am intors. Am citit, am vazut, am deschis ochii, am pierdut si am castigat. M-am simtit nu de multe ori ca la ruleta ruseasca, am tras si am tras, am nimerit glontul nefericit am cazut, m-am sters de praf si m-am ridicat. Ce e mai interesant e ca am observat ca in toata aceasta enumerare nu am folosit decat persoana I singular. Am invatat sa nu ma mai sprijin, poate nu integral, poate nu de fiecare data dar am facut pasi enormi in directia asta. Este incredibil sa vezi cate poti realiza tu si cat ti se deschide sufletul si ce porti se deschid doar daca  iti permiti sa simti.

Dupa cum ziceam, mintea mi-e plina de franturi, asta e una din ele, fara prea mare consitenta, fara cap si fara coada. Nu stiu ce incheiere sa ii dau, pt ca nu exista final, doar o pauza in idei….