vineri, 20 mai 2011

My biggest asset

Azi m-am trezit cu un chef nebun sa ma laud, dar cum nu prea am facut nimic interesant in ultima vreme, sau macar ceva ce merita a fi mentionat, voi apela ca intotdeauna la prietenii mei. Nuuu, nu sa ma laude ei, nu ca nu ar avea cu ce, dar azi va fi chiar pe dos, azi eu ma voi mandri cu ei, pentru ca am cu ce, sau mai bine zis cu cine.
Prietenii mei nu sunt multi, sunt chiar foarte foarte putini, dar sunt unici, poate pentru ca m-au “suportat” atatia amar de ani, poate pentru ca ei s-au nascut cu ceva in plus fata de ceilalti oameni ce ma inconjoara, nici nu stiu si nici nu mi se pare relevant. Important e ca au trecut o gramada de ani si indiferent de ce s-a intamplat, indiferent de divergentele pe care le-am avut, cumva am reusit sa gasim o cale sa mergem impreuna pe acelasi drum. Oricat de mult “am dat-o-n bara”, au fost acolo, nu ca sa ma eticheteze, nu ca sa ma judece, doar sa ma tina pe linia de plutire.
Ziceam ca ma mandresc si ca ma laud cu ei, pai cum sa nu o fac?  Cand eram noi mici si ne jucam ratele si vanatorii, sotronul, elasticul, si ce ne mai jucam noi, ei mergeau in poante, apoi si-au continuat o parte din viata in pasi de dans contemporan, altii m-au luat de copil si m-au dus pe munte, m-au invatat sa fac diverse lucruri si mi-au aratat o lume pe care probabil fara ajutorul lor nu as fi descoperit-o, au fost si merg al maratoane, cuceresc varfuri, mai sunt cei care salveaza animalute aflate la ananghie pe banii si pe stresul lor, si unii care au plecat din tara si fac tot felul de chestii interesante, altii canta si canta bine de tot. Toti au job-uri de “oameni seriosi” si totusi printre toate aceste activitati mai gasesc timp sa fie aproape.
Sunt acei putini oameni din lumea asta pe care stii ca-i ai fix la un apel distanta, cand nu trebuie sa spui decat: “sunt un pic la ananghie” si deja sunt la usa, facand tot posibilul sa fie bine. Sunt cei cu care mi-am petrecut cele mai frumoase zile de nastere, cu ei am cele mai minunate amintiri, cu ei am ras si am plans pana la epuizare.
De la ei am invatat sa fiu om, inca din vremea in care nu era totul la un click distanta. Eu vorbesc de o perioada in care stateam ore in sir la o bere in bucatarie, in parc sau in baruri dezlegand tainele vietii, filosofand pe marginea oricaror subiecte ne veneau in cap, pe vremea cand din lipsa de telefonie mobila ne cautam cu zilele pe telefonul fix pana cand ne gaseam, mergeam si ne luam de acasa sau ne intalneam la ceas la Universitate. Din vremurile in care problemele nu erau etalate pe blog unde citesti drama prin care trece X, dai un comment si ai rezolvat problema in 30 de sec.
Lor le datorez in cea mai mare parte tot ceea ce inseamna Loriutz in acest moment.

Tip in gura mare sa ma auda tot blogspotul:

EI SUNT CEA MAI MARE REALIZARE DIN VIATA MEA! 
Imi cer scuze celor care nu se regasesc aici dar
din motive tehnice si lipsa de poze la serviciu, nu am  putut mai mult

Leia Mais…

marți, 10 mai 2011

Imi doresc o zi, si-o lumina...

Ieri dimineatza m-am trezit cu fatza la cearsaf. Intr-un mod dubios, curios, scandalos, se pare ca si azi noapte am dormit fix la fel, deoarece fatza mea avea si azi exact aceeasi pozitie. Primul gand care mi-a fulgerat creierul inca adormit si realmente iritat, probabil de la vremea de afara a fost: “frateee nu luuuni, nu nuuu, de ce nu apare a 8-a zi, aia care sa separe week-end-ul de prima zi de munca? Unde e petitia sa o semnez?”.
 Bai si mi-era o lene, din aia de iti vine sa iti tragi plapuma peste cap si sa nu te misti de acolo pana nu apare soarele, creste temperatura, te suna cineva, probabil vreo zana maseluta, mos craciun sau iepurasul si te anunta ca ai castigat o excursie in jurul lumii cu cine vrei tu incepand de maine si pana o sa te plictisesti si vei vrea sa te-ntorci din nou acasa.
Imi dezlipesc fata morocanoasa de pe imprimeurile verzi, ma ridic agale, parca presimteam eu o zi nu prea fericita… Cu toate ca nu-s Mama Omida si nu am niciun glob de cristal iar in cafeaua la filtru imi e destul de dificil sa citesc, nu prea descifrez literele, aveam dreptate.
Nu s-a intamplat nimic concret, ceva care sa ma trosneasca direct in moalele capului cum ar fi vreo caramida, ghiveci, nu mi-a furat nimeni portofelul si nici nu am primit vreun telefon care sa ma intristeze neaparat, ei bine azi am avut o epifanie, exact cum scrie la dictionar, revelatie a unei lumi nevăzute. 
Mi-am dat seama ca lipseste ceva, ca undeva pe parcurs, o parte din mine s-a ascuns pe undeva si nu o mai gasesc. Tot ce vreau e o clipa, un moment de claritate. O secunda doar a mea in care sa nu fiu nici afara, nici in vreun interior oricat de colorat sau obscur ar fi. Nici pe Pamant nici pe un satelit orbital, sa pot sa fiu nicaieri. Imi doresc sa fiu un calugar hindus.
As vrea o clipa in care eu si cu mine sa putem dezbate tot ce s-a intamplat pana acum, sa putem analiza trecutul cu obiectivitatea unui judecator in momentul in care hotaraste sentinta unui acuzat. O clipa in care sa ma pot dezbraca de toate blocajele, angoasele, de tot ce am luat de la altii, de toate mastile cotidiene, o clipa in care sa pot fi dureros de sincera cu mine, un moment in care subconstientul si inconstientul sa invadeze constientul, un moment de pura sinceritate.
Ce bine ar fi ca macar odata, intr-o zi aleasa arbitrar de fiecare dintre noi sa putem alege ce pastram din experientele trecute si sa reusim sa formatam acele reminiscente de ganduri, actiuni, evenimente care ne tin pe loc sau chiar ne trag inapoi. Un fel de spalare de creier selectiva, in care sa imi pot alege ceea ce pastrez iar restul sa arunc undeva departe, cum arunci o piatra in mare fara vreo sansa sa te mai impiedici vreodata de ea.

Nota de optimism

Leia Mais…

duminică, 8 mai 2011

fericirea (nu)-i un lucru marunt

Fericirea, ura, speranta, iubirea, suferinta, daruirea de sine, sunt atat de strans legate intre ele, sunt ca o sfera de idei si concepte care ne urmaresc pas cu pas. Nu le-am intalnit decat in stare absoluta, nu cred ca poti zice, sunt un pic indragostit, sufar, dar nu prea tare, voi da ce pot, dar asa, cu masura. Sunt elementele primordiale din care ne este alcatuita viata, sunt capete de linie ale activitatilor cotidiene pe care fiecare din noi le intreprindem.

Oricat de mult ne-am dori sa le ocolim, sau din contra sa le aducem in fata, acestea sunt total independente de actiunile noastre, de cele fizice, chiar si cele de ordin cognitiv sau emotional. Intr-adevar, exista autosugestia, care face minuni, cel putin pana la un punct. Punct in care oricat de mult te-ai stradui tu sa vezi cat de frumos e tot ce se intampla in jurul tau, nu poti sa te minti singur la nesfarsit… E un lucru bun si asta, daca am reusi sa ne autosugestionam pana la final, nu am fi capabili sa scoatem capul din nisip si sa realizam ca anumite actiuni pe care le intreprindem trebuie schimbate, reorganizate, regandite, reanalizate si am trai conectati la un aparat de oxigen virtual, prin care ne-am alimenta cu vise si franturi de imaginatie, pana cand inevitabil fiecare fir de nisip din castelul pe care il construim in jurul nostru se va risipi in vant.
Nu degeaba am inceput acest post cu fericirea, cred ca este un fel de Mecca  catre care tindem cu totii, indiferent de unde aceasta izvoraste, indiferent de alchimia produsului finit.
Imi aduc aminte momente din viata mea in care aceasta s-a resimtit intr-un mod extraordinar de puternic, atunci cand am muncit fara ragaz sa obtin ceva si intr-un final apoteotic, am putut spune cu mana pe inima, “Da! Asta e ceva ce am facut eu si merge!” sau pur si simplu am primit-o in dar in momentele in care ma asteptam cel mai putin. Poate de multe ori a trecut pe langa mine fara sa ii dau prea mare importanta, am simtit-o, a trecut si nu a lasat in urma ei decat o amintire frumoasa dar destul de indepartata de trairile mele actuale.
Ca specie suntem atat de variati, cu atatea idei, cu atatea povesti, cu atatea experiente acumulate in decursul vietii si totusi daca ne oprim sa ne uitam un pic la noi, de fapt avem aceleasi cateva nevoi. Restul sunt umplutura, sunt artificii pentru care sa nu ni se para ca ziua are 150 de ore.
Ne indragostim, primim un feedback pozitiv, atunci suntem in al 9-lea cer, ne plimbam pe strada cu un zambet imposibil de controlat si ni se pare lumea perfecta, tot ce te inconjoara rezoneaza cu tine, copacii sunt mai verzi, florile mai colorate si parca mai vii decat au fost vreodata, lumea din jurul tau mai buna, iar noi, cele mai nobile persoane de pe Pamant .
Pentru mine fericirea este atunci cand ma trezesc duminica intr-o zi ploioasa fara niciun plan concret intampinata de un zambet larg, langa o cana de cafea pregatita special pentru mine. O mai gasesc pe ea, fericirea, departe, in varf de munte, cand privesc in zare si vad capre negre si flori de colt. Chiar si sub pamant am gasit-o, admirand un dom, o stalactita, un candelabru, format de natura in milioane de ani. E prezenta intr-un apel telefonic cand mi se zice cu un zambet larg “you’re za bestest” sau cand pur si simplu cineva pe care nu am mai vazut de mult ma cauta doar ca sa vada ce fac.   
Sigmund Freud proclama intangibilitatea fericirii: intreaga noastra viata, argumenteaza el, sta sub semnul principiului placerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne procura decat placere de scurta durata; de aceea, fericirea – ca stare permanenta ori ca ideal atins – nu este posibila.
Mi se pare si corect, cum am putea evalua o stare fara sa avem un element contradictoriu cu ajutorul caruia sa putem analiza, cu care sa il punem in balanta? Si cum ar fi sa traim vesnic fericiti? Plus de asta, daca am bifa-o, ca ideal atins, nu am avea niciun tel, intreaga noastra viata se va plafona. Aici se vede de altfel si imposibilitatea realizarii concrete a fericirii fara de sfarsit. Te-ai plafonat - ai iesit din respectiva stare, deci te-ai intors de unde ai plecat si cercul se inchide.
Recurgand la abstract, daca am reusi nu ar fi totusi un surogat, ceva indus pe cale artificiala, de ierburi…medicinale, nu ma intelegeti gresit, ori printr-o autosugestie deja patologica? 

Leia Mais…

joi, 5 mai 2011

great expectations

Asteptarile....Eu una nu le mai suport. Ma enerveaza de cand ma stiu, de cand luam 8 in loc de 10 la scoala deoarece „pot mai mult”. Am auzit-o din clasa a 5-a pana la terminarea liceului. Pai stai asa nenea profesor, cum imi spui ca meritam 10 dar imi dai 8 numai pentru ca as putea mai mult. Pai nu e 10 nota maxima? Si daca as fi facut cam cat as fi putut, mi-ai fi dat 11??
Ca tot veni vorba de perioada aceea, imi aduc aminte cand eram eu prin clasa a 12-a si urma sa dau la facultate. Toata lumea din jurul meu, invariabil imi zicea, „moaaaaamaaa dai la Constructii, pai sa vezi cat de tare o sa fie, toti tipii, majoritari de altfel, sunt roacheri pletosi, pfoaa si sa vezi bairame in camin si dezmatz, ce te mai invidiem!!!!”.
Trece bac-ul, trec examenele, vine 1 octombrie. Eu, boboc model, la ora 8 dimineatza ma infiintez in curtea facultatii, imi iau cuminte orarul de avizier, citesc eu ca in marele amfiteatru „Anghel Salligni” se va desfasura festivitatea de incepere de an. Tin minte cum urcam scarile si aveam tot felul de imagini ce mi se desfasurau in cap cu viitorii mei roacheri colegi, cum o sa ma mai distrez eu prin camin si ce gashca minunata voi avea la facultate.
Inaintez pe culoar, vad eu niste ciudati pe acolo cu fetze de strutz, gelatzi, pantofi cu vf ascutit, tricouri mulate roz si ras de hipopotam in calduri. Imi zic in sinea mea, nuuu astia nu au cum sa fie colegi cu mine, or fi de la Geodezie si inaintez.  
Deschid usa de la sala respectiva, soc si panica. In fata mea, 200 de oameni, dintre care 185 minim baieti. Suna bine, nu? O suna bine daca nu erau toti precum oaia Dolly, clone ale mutantzilor din hol. M-am asezat undeva in spate, stupefiata, sa astept eventual sa ma trezesc din cosmarul pe care il traiam. Nici gand... Parca ajunsesem in Mall duminica de sarbatori. Toti roacherii pletosi pe care ii asteptasem atata timp ascultau manele la telefoane, erau imbracati bamboo-style si vorbeau precum shmenarii de vand telefoane in colt la Obor.
Mi-ar placea sa nu mai am nici eu asteptari, pe niciun plan, cu cat dai mai mult, cu atat ai mai multe asteptari, la fel functioneaza si atunci cand primesti... Mi-ar placea sa aflu secretul lepadatului de ele... Sa ma trezesc intr-o dimineatza si nimeni sa nu mai astepte nimic de la mine. Daca am eu chef sa dau, am sa dau din toata inima, daca nu...Nu. Dupa cum spuneam si reciproca e valabila.
Teoretic asta e usor, chiar la mintea cocosului. Ar trebui sa nu ma mai gandesc ca lumea din jur  va respecta anumite lucruri , ca reactiile lor  vor fi de bun simt, normale (si aici ma refer la o normalitate la care ma raportez eu, bazata pe ceea ce am reusit eu sa spicuiesc si sa mi se para rational din societatea in care traim, nu cred intr-o normalitate absoluta).
Fiecare din noi avem codul nostru de valori, fiecare dintre noi avem un bagaj de lucruri pe care le putem da, lucruri pe care ni le dorim, lucruri pe care le putem face si lucruri pe care vrem sa le facem. Dar cum faci cand se ciocnesc aceste bagaje cam ca in trenul de Vama in perioada 1 mai? Pai...e simplu, renunti. Iti iei frumos bocceluta plina de asteptari si ganduri care ti se pareau ca ar fila pe ce vor ceilalti dar te-ai inselat si pleci. Problema e ca nu prea poti face nici asta, deoarece dupa cum spuneam, reciproca e perfect valabila si tu la randul tau vei „fenta” asteptarile celorlalti, si uite asa se creeaza un cerc vicios. Cum poti rupe cercul? Ok... Pleci fara sa te-ntorci sa privesti in urma, dar unde? Nu poti pleca in padure, sa stai singur cuc, sa nu te intereseze ce fac ceilalti. Nici macar nu imi doresc sa fac asta, imi place viata in societate, imi plac oamenii. Buun, pleci de langa oamenii aia, dar ramai membru activ in societate, cu ce te va ajuta, vei intalni alti oameni si cercul se va forma din nou.
Am mai remarcat eu ca asteptarile cresc odata cu apropierea de o persoana, ceea ce mi se pare cam dubios si paradoxal. De ce? Deoarece cu cat te apropii de cineva, mi se pare logic sa incepi sa cunosti din ce in ce mai mult persoana respectiva, iar daca o cunosti, cum te mai poate surprinde cu neindeplinirea listei de sperante pe care le ai de la ea?
Pentru ca spre "marea mea bucurie" de om care a trait cam toata viata in domeniul realului, apare elementul surpriza, acel mic detaliu pe care din varii motive nu il observi. Se zice de exemplu, ca atunci cand te indragostesti creierul este incapabil, inundat in luliberina,  vasopresina,  endorfine si alti hormoni aducatori de fericire oarba, sa observe defecte si trasaturi negative. In concluzie nu prea ai din start vreo sansa sa remarci acele lucruri care te deranjeaza decat abia in momentul in care e un pic cam tarziu... Extrapoland, eu as tinde sa cred ca asta se intampla in fiecare relatie interumana promitatoare.
Sa nu uitam totusi ca lucrurile faine care ti se intampla in viata, surprizele placute pe care ti le rezerva oamenii din jurul tau se termina cu „Nu ma asteptam sa se intample asta...Super taree!!!”
Tot stau eu si ma gandesc cam cum echilibrezi „Nu ma asteptam sa se intample asta...Super taree!!!” si „Nu ma asteptam sa se intample asta...” astfel incat la final sa nu fie 0 si nici sa nu iti dea cu minus.

Leia Mais…

marți, 3 mai 2011

Carul din poveste

Caru’ nu s-a rasturnat in Caracal, sau nu numai acolo, exista cate un car peste tot, imi este din ce in ce mai clar.
Ca sa demonstrez acest lucru, am sa va spun o poveste:

A fost odata ca niciodata un drum cu hartoape si poduri precum muntii de beton in parcuri. Si cum se plimba carul indesat cu oameni selecti, docenti, mari ingineri si economisti pe cararile proiectarii de lucrari de arta (caci asa se cheama podurile pentru cine nu stie), intr-o clipa de neatentie, a venit o buturuga mica mica, indesata cu legi si normative, stasuri si eurocode-uri de care ei habar nu aveau. Au incercat ei sa tot fenteze ciotul, au tras de hamuri, a mugit boul : “Lasa dohmne ca merge si-asa!!” dar in zadar…Roata a agatat mormanul de legi, pe undeva pe un drum langa fosta capitala europeana si uite-asa carul s-a dat peste cap si cei asemenea oamenilor din orasul cu puscaria pe strada Libertatii s-au rasturnat.
Eheheei dragii mei, daca ar fi fost lucrurile simple, povestea s-ar fi oprit aici si nu am mai fi avut nimic de zis, dar, dupa ce eroii nostri au cazut pe buzunarul burdushit cu pungutza cu 2 vile, 2 x tz conturi, s-au ridicat, au mugit la unison, au facut breinstorminguri si dupa ce s-au dat de 3 ori peste cap precum Zmeuceanu, cel ce se lupta cu Greul, s-a aprins beculetzul, mic, mic, prapadit si timid deasupra capului folosit numai pentru sprijinirea ochelarilor de soare, si asa a aparut un mic magarush in povestea noastra.
Magarushu’ cu buze sub forma de palnie ce imbratiseaza cu toata dragostea orice fel de posterior directoral, cu o nevoie acerba de a relata la cald tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, era si foarte bine cunoscator de buturugi, ca si el era cam lemn asa.
Era un magarush special, caci el toata viata a stat pe la radacini si a invatat tabele si coeficienti pe de rost, cum ii sta bine oricarui inginer adevarat, gata sa ia decizii, sa faca planninguri pline de poveste, sa ne dea target-uri provocatoare.
In afara de magarushi, inhamati la caruri alegorice, printese si regi ce tin fraiele unui imperiu construit din materiale ce folosesc mai mult ca ingrasamant decat ca stabilitate pentru fundatii rezistente, mai avem si micuti Jim-i (vezi Tom Sawyer si Huckleberry Finn) lucratori pe plantatia de armaturi longitudinale, etrieri plantati neaparat la distante de tz virgula n zecimale deoarece proiecatarea de “lucrari de arta” executate din  sute de tone de beton este foarte strans legata de magazinul ala, de unde multi din eroii povestii ar trebui sa intre sa isi cumpere xanax, distonocalme si alte pastile aducatoare de liniste sufleteasca macar, deoarece la mansarda oricum nu se mai aude de prea mult timp vreun clinchet de coplotel care sa deranjeze cumva cu vreun concept nou, cu vreo viziune noua...
 Dragi copii, deoarece in povestea noastra motto-ul de baza este “De ce sa fie simplu cand se poate complicat”, Jim-ii sunt surprinsi in fiecare zi de scrisorele cu un umor englezesc deosebit de accentuat pe care acestia stiu sa il aprecieze la adevarata-i valoare:

“Activitate 28.04.2011 pentru proiectul tz/2011
Termen de predare 18.05.2011 ora 12:00 (14 zile jumatate=116 h)
Livrabil:
*Partea desenata conform borderou si planificare
In urma evaluarii activitatilor anterioare am observat o evolutie pozitiva, evaluare pe care am discutat-o si cu S si astfel ti-am pregatit o provocare care sunt  sigur ca nu-ti va creea probleme de niciun fel. Astfel m-am gandit sa coordonezi obiectul…..la lucrarea….. Astfel te rog sa gasesti atasat borderoul si planificarea pentru realizarea partii desenate acestui obiect.
Mersi frumos. O saptamana cu spor.”

Plin de motivatie si mobilizati la maxim, cu ocheanele atintite pe ei, sherbii se ridica de jos unde in prealabil s-au tavalit de ras la citirea bancurilor sosite pe cale aeriana, se sterg de praful lasat in urma de magarushul ce si-a scuturat inteligenta pe lanurile in care acestia isi desfasoara activitatea, deschid ochii si incearca sa comunice urgent cu oameni la care peste nivelul umerilor mai exista activitate cerebrala.
Surpriza!!! Toate caile de comunicare au fost blocate, toate drumurile catre o urma de inteligenta s-au infundat. Strang din dinti, cauta o scapare, incearca sa fuga, iau macetele si incep sa taie bare de armatura intr-o disperare necontrolata, se uita in spate, sunt urmariti pe toate caile, se zbat, cauta ocolisuri, ferestre deschise, se sufoca inecati de „provocarile” silnice, se ridica din nou, de data asta fara zambet pe buze… Se indreapta catre parcela lor si incep sa scrie povesti...   

Leia Mais…

luni, 2 mai 2011

Sa trosneasca lemne-n foc...

Week-end-ul ce a trecut a fost tare fain, cam cum imi place mie, cu un pic de aventura, cu un pic de prieteni, cu destul de multa lume, am avut chiar si o vatra unde ardea timid un foc aprins in graba din cauza unor lighioane fosnaitoare de boscheti din apropierea taberei, intretinut apoi pentru a deservi  incalzirii colective, asa, ca si cum ai arunca un calorifer bransat la RADET intr-un colt de poiana, ascuns dupa masinile parcate langa corturi. A fost foarte util, nu zic nu, mi-am uscat cizmele si ciorapii de neopren, altii si-au incalzit spatele, caci asta era pozitia generala, oamenii mult prea preocupati de dezechipat, mancat, dormit decat de insusi el…focul.
Mi-am dat seama cat de dor imi e de el, nu pe post de soba pt uscarea echipamentului imbibat in apa sau pe post de aragaz pentru prajirea diverselor slane (desi asta trebuie sa recunosc ca mi-a placut) ci de el ca epicentru al tuturor noptilor memorabile pe care le-am petrecut pe munte atunci cand ajungeam de pe traseu si  aruncam corturile, ne schimbam, adunam lemne si ne asezam toti, pe vremea aia intr-un numar considerabil in jurul lui.
Nu lipseau niciodata voia buna, chitarile din care rasunau peste vai si munti cantecele de munte (acum mai des cantate in baruri decat acolo unde e locul lor ), dansul, sticla de bautura care se-nvartea fara pauza in jurul vetrei (daca sunt minori care vor citi vreodata postul e vb de fanta de fructe de padure).
 Acolo i-am cunoscut pe cei ce mi-au devenit cei mai buni prieteni (sau in bar.....asta e discutabil),  printre scanteile ce sareau din lemnele arzande am adunat cele mai frumoase amintiri…

Pe cand un foc?


Leia Mais…