hmm.....fara titlu

Tot am chef sa scriu, si mai scriu, umplu hartii, in ultima vreme virtuale, micul ecologist din mine e tare fericit, nu de alta, dar nici macar nu le pastrez, mi se par ganduri alterate, secerate, sentimente incomplete, fara o forma clara, bine definita. Am inceput sa simt mult, sa gandesc poate mai putin, sau poate la fel, doar ca sistemul de filtrare si-a inversat polii. Ce vreau sa zic? Pai simplu, daca inainte simteam ceva, intai imi rationam sentimentele, le filtram la nivel cognitiv si apoi le materializam intr-una din directii, oricare ar fi aia. Ei bine, dragi copii, acum fac  total invers, analizez ce parametrizez prin intermediul gandului si filtrez prin suflet….rezultatul…momentan usor blur-uit dar mult mai plin de esenta.

Am crescut mult in ultima vreme, am atras in directia mea oameni pe care ii credeam pierduti de mine pe vecie, prieteni noi, tot soiul de evenimente ce imi doream sa traiesc. Evit sa ma mai plang,…daaa…nu aruncati…am avut scapari…dar inca mai incerc, nu vreau sa abandonez, nu vreau sa ma mai abandonez pe mine din niciun motiv.

A fost o perioada lunga in care mi-a fost teama de schimbare. Nu numai ca evident era o zona necunoscuta pt mine si la prima vedere neagra si sumbra, fara nici un fel de garantie ca apoi va fi bine, ci si ca voi pierde oameni din jurul meu la care tin extrem de mult.

Ambele mi-au fost confirmate, am avut dreptate dar doar partial, caci da, necunoscutul e negru cand faci primul pas, dar plin de lucruri noi care te asteapta sa le descoperi, plin de sentimente si de experiente care mai de care si da, simt ca am pierdut legatura cu oameni care mi-au fost extrem de dragi dar am castigat altii, cel putin pe moment.

Apropo, ca tot veni vb de asta, citeam zilele astea ceva ce suna in genul “cateodata in procesul de creatie ai nevoie de o muza indiferent de domeniu. oamenii apar in viata noastra exact atunci cand trebuie, important e sa nu ne atasam de ei, pt ca rolul lor este de a oglindi ceva ce deja este noi...te bucuri de experienta dar cand e momentul trebuie sa ii lasi liberi...”

Intai m-a cam intrigat, mi s-a parut extrem de egoist gestul, adica cum, practic m-as folosi de ei, mi-as lua tot ce pot ei sa imi dea apoi….pa pa, mi-a parut bine, poate ne mai vedem prin 2534 in naveta spatiala ce duce pe planeta 23 si atunci poate vom repeat gestul.

Mi-am dat seama ca asa e viata, ca e un ciclu pe care nu ai cum sa il fortezi, nu ai cum sa i te opui. Tu evoluezi, el/ea evolueaza poate in alta directie, nu mai exista punct de convergenta, si atunci...pai atunci ajungi la un compromis care iti dezvolta frustrari si complexe, compromisuri ce duc la disperare, sentimente care vor produce repugna si frustrari.

Mi-au luat ani sa inteleg asta…sunt mai inceata….mi-au luat ani sa inteleg ca oricare ar fi natura relatiei, oamenii totusi vin si pleaca, isi ia fiecare ce are nevoie si apoi se duce in directia lui sit e rupi in o mie de bucati, caci na…oameni suntem si nu avem un buton de on/off pe care sa il comutam in functie de nevoile cotidiene.

 Unii se intorc, ca-ntr-un joc, un cerc inca inchis si cand se intampla asta, e clar ca ceva a ramas neimpartasit, ca ceva nu s-a terminat, ca povestea continua, ii primesti cu bratele deschise, imparti din nou, se creaza reciprocitatea si apoi, cercul se rupe intr-un fel sau altul sau schimba macazul si se intorc in acelasi cerc diametral opus, pana cand…pana cand.

Altii dispar si poate e cel mai bine asa, au venit, ti-au zmuls un zambet, ai invatat ceva, au invatat ceva, chiar si daca invatamintele au constat in “asa nu” si isi iau zborul, fara ramas-bun, poate cu un loc de buna ziua, si oricat te-ar durea ii lasi sa plece, nu are rost sa te opui, asta e calea lor, nu este un drum fara tine, ci doar alt drum, o alta cale, nu inseamna ca esti exclus, nu inseamna ca omul ala are ceva personal cu tine, doar ca relatia s-a transformat si atunci tot ce poti face, oricat de mult ar durea e sa il lasi sa plece.

Cateodata nu intelegi, eu cel putin recunosc ca raman blocata si am simtit asta in repetate randuri ca pe un pumn in ficat dat cu cea mai mare cruzime, in momentul in care eu as fi avut nevoie de ei in viata mea. O nevoie pur subiectiva provenita din niste rani pe care eu accept sa nu le rezolv, sa nu ma detasez de ele iar primul gest este sa te simti lezat, sa te intrebi de ce, ce-am facut de merit asta? Ei bine, nimic rau, nimic bine, sau totul rau, totul bine, in orice situatie, de fapt nu ai nicio treaba cu decizia interlocutorului. Ii apartine de drept si este in totalitate dreptul lui de a lua orice masura libera de a da vreun raport scris sau verbal legat de deciziile pe care le ia el pentru oricine altcineva in afara de el insusi.

Nu imi place sa fiu judecata, nu imi place sa mi se analizeze si interpreteze fiecare gest, nu imi place sa dau explicatii decat daca simt nevoia, de ce as cere altceva de la oamenii din jurul meu?

Ultimele luni au fost ca un uragan de de toate, M-am zbatut, m-am luptat, am incercat, am invatat sa accept, m-am deschis, m-a durut, am ras, am iubit, nu am urat, dar am reprosat, apoi am regretat, m-am dus si m-am intors. Am citit, am vazut, am deschis ochii, am pierdut si am castigat. M-am simtit nu de multe ori ca la ruleta ruseasca, am tras si am tras, am nimerit glontul nefericit am cazut, m-am sters de praf si m-am ridicat. Ce e mai interesant e ca am observat ca in toata aceasta enumerare nu am folosit decat persoana I singular. Am invatat sa nu ma mai sprijin, poate nu integral, poate nu de fiecare data dar am facut pasi enormi in directia asta. Este incredibil sa vezi cate poti realiza tu si cat ti se deschide sufletul si ce porti se deschid doar daca  iti permiti sa simti.

Dupa cum ziceam, mintea mi-e plina de franturi, asta e una din ele, fara prea mare consitenta, fara cap si fara coada. Nu stiu ce incheiere sa ii dau, pt ca nu exista final, doar o pauza in idei….

Leia Mais…

Run run run

            Alergam. Toti impreuna, toti separat. Alergam dimineata sa ne spalam, sa ne imbracam sa nu intarziem la munca, alergam la munca sa ne terminam task-urile, apoi alergam sa ne vedem cu prietenii, alergam sa ne facem marturisiri, ne grabim sa facem cat mai repede pasi in viata, "sa evoluam" cat mai repede, sa nu pierdem nimic, sa luam tot, sau macar cat se poate. Alergam apoi sa ne culcam mai devreme ca sa apucam sa ne odihnim ca maine vom alerga din nou. Traim un maraton constant in care ne luam la intrecere cu tot ce ne inconjoara. Nu mai avem timp sa ne vedem pe noi, nu mai avem timp sa ii vedem pe cei din jurul nostru, nu avem timp sa procesam informatii, sa analizam sentimente. Trebuie sa fugim repede, repede sa ne atingem o lista de actiuni pe care noi in mintea noastra am debitat-o in momentul in care ne facem planuri pentru viitor, privind in trecut, dar nu privind cu adevarat, ci spicuind ce ne e  noua mai usor sa luam de acolo. Ne ducem, ne intoarcem in baza faptului ca asta e lumea pe care o traim, e rapida, lucrurile se misca repede, deci si noi cu ele. Nuuuu, nu ne permitem sa pierdem ceva, niciun eveniment, nicio intalnire, nicio declaratie, poate nu mai avem timp altadata, poate momentul trece.

   Mai grav e ca fugim de noi. Noi ne limitam gandurile in asa fel incat tot ce e rau, si ma refer la un rau universal acceptat, sa il indepartam, sa ascundem samanta aia care ne-ar putea rani undeva in spate, dupa intreaga agitatie, dupa tot ce e superficial si nu doare. Noi ne impunem bariere si ne restrictionam viata, si ajungem la sfarsit de saptamana niste legume fierte, incercanate si atunci fugim sa dormim. Fugim de samanta aia de rau, de durere,  fara sa constientizam ca ea nu dispare, ea se inmulteste, si nu intr-o forma liniar constanta ci exponentiala. Apoi nu ne trebuie decat un factor declansator care sa o scoata la iveala. E ca un bulgare de zapada caruia ii dam drumul din varful dealului si jos gasim o sfera cat sufrageria de mare de frustari, angoase si devenim agresivi, acuzam si suntem acuzati, caci agresivitatea naste intotdeauna agresivitate. Si unde ajungem? In general la capatul puterilor, batrani si ursuzi, cu o gramada de nemultumiri de toate felurile.

   Noi singuri ne creem filme si povesti, creem asteptari, ne facem idealuri, toate legate de viitor, bazate pe trecut. Nu mai exista prezent, nu il vrem, prezentul ne sperie, e spatiul de timp in care tu de fapt traiesti, real, acolo te simti, acolo esti tu de acum. Uitam de el, il alergam si il ignoram prea ocupati sa analizam ce s-a intamplat si prea preocupati de ce se va intampla.

   Ii judecam pe altii, devenim agresivi la tot ceea ce resimtim impotriva noastra, ne zbatem cu noi si cu cei din jur fara a ne da seama ca NOI nu mai suntem. Ne-am pierdut intr-o lume departe, ascunsa. Refuzam sa ne vedem, sa ne simtim cu adevarat, sa ne autoconstientizam.

   Ne-am pierdut pe noi de noi...Ingradindu-ne intr-o lume desenata dupa chipul si asemanarea noastra. Dar care este? Care este oare chipul nostru? Ce suntem de fapt NOI? Doar niste oameni la gramada cu pasiuni si trairi superficiale? Radem si suntem colorati si dansam in ploaie si inauntru suntem inchisi si tristi...Cati oameni pot intr-adevar sa se uite in interiorul lor si sa regaseasca la exterior aceleasi caracteristici pozitive pe care le afiseaza? Pai...aceia sunt oamenii fericiti, aceia sunt oamenii care au gasit ce cautau, care traiesc in armonie cu ei, cei autentici si ii simti, ii simti de la o posta, eu nu am intalnit multi, dar am intalnit oameni care au inteles asta... Oameni carora nu le e frica sa planga atunci cand simt asta, carora nu le e frica sa rada, oameni care nu se autoevalueaza raportat la ce e in jurul lor.

  Mi se pare cateodata ca sunt la teatru si toata lumea isi joaca rolurile perfect, eu imi joc rolurie incredibil de bine,  la munca unul, cu prietenii altul, cu parintii, cu iubitul/iubita....Dar cine sunt ei de fapt? Cum ar fi ei in momentul in care se dezbraca de ele? Ei stiu cum sunt oare? Voi stiti cine sunteti fara nicio masca, fara niciun rol, fara rasete false, fara plangeri, fara judecati, fara a va raporta la ce e in jurul vostru, doar voi in fata voastra? V-ati pus vreodata in fata vostra intr-un mod de sinceritate absoluta si sa vedeti unde ajungeti? Cati v-ati oprit sa va uitati la voi, fara sa va speriati si sa fugiti? Dar la voi, nu la voi raportat la lista de planuri atinse pe ziua respectiva care dau ego-ului o multumire enorma? Alea maine poate dispar, si atunci? Iar frustrari si iar angoase.....

Leia Mais…

Keep The Streets Empty For Me

Ma uit in jurul meu si vad un mare gol. E pustiu. Parca am ajuns intr-un desert si orbecai printre prejudecati si sabloane umane si senzoriale.

Ajung intr-o oaza, e bine, e racoare, imi fac palmele caus si beau apa tamaduitoare, pare perfect, parca as fi chiar fericita. Trece. Dispare in zare prea repede, prea fara sa fi lasat vreo urma, un fel de fata Morgana, un vis fumos din care te trezeste nemilos si crud alarma fara niciun drept de apel, fara avertisment. Din nou…eu…si un hau ce pare a se eterniza.

Ma duc, ma intorc, o iau de la capat, zambesc, ma-ncrunt, iau decizii drastice, bruste, nu e bine, din nou inapoi, sunt ca un dervis ce se invarte intr-un dans omogen dar rapid, prea rapid, prea fara urma, prea fara…

M-am saturat de superficialitate, ma-nconjoara, ma-nvaluie intr-un sal ce ma sufoca, as vrea sa fug, dar unde? Caut ceva, dar nu prea stiu ce, nu stiu unde, nu stiu cine ar putea sa imi dea acel impuls. Vreau o idee, de fapt, o samanta de idee si pe cineva, oricine sa ma ajute sa o dezvolt, sa vad cum incolteste si apoi se transforma intr-un plan, in ceva concret cu sens, cu esenta, cu liniste, cu satisfactie.

Vreau un vis devenit realitate, vreau oameni langa care sa ma dezvolt, sa ma atraga, sa ma provoace, sa ii provoc, sa gandeasca, sa gandesc, sa gandim.

Veau sa ma bucur, asa cum ma bucuram cand eram copil si alergam cu cainii pe maidan, vreau sa rad cu pofta, asa cum radeam cand jucam sotronul si ratele si vanatorii in fata blocului, vreau sa plang de fericire, asa cum am plans odata.

Fug. Fug de mine, fug de tot, nu mai e nimic care sa ma ademeneasca, alerg in deriva, am obosit. Vreau sa tac si sa tip in acelasi timp. Vreau sa aud, sa vad, sa traiesc ceva care sa ma faca sa vibrez.

Oamenii vin si pleaca. Ii las, nu ma mai opun cu nimic demult, nu merita osteneala. E bine cat sunt, apoi e bine si fara ei caci vor aparea altii cu acelasi chip, cu aceleasi masti, cu aceleasi trairi. Nimic nou. Nu-i mai vreau, cine sunt? De ce i-as tine langa mine? I-am cunoscut? M-au cunoscut? Prea putin.

Caut ceva, e clar, dar ce exact? O fi ceva nou, sau poate ceva vechi ce am avut odata si pare sa nu se mai intoarca.

Iluzii. Ma hranesc cu naluci si imagini distorsionate a unei realitati ce nu mai exista…S-a pierdut…Dar unde? Se va intoarce sau apogeul a trecut?

Leia Mais…

"Pe Brana, pe jnepeni, pe Colti"

“Mi-e gândul iar hoinar prin munti

Prin vai si chei, Bucegii mei

Si simt pe capriori tacuti

Pazindu-se uitati de zei.”


Iubesc muntele. Iubesc absolut tot ce iti poate oferi, gama e atat de larga, poti cunoaste oameni minunati, vezi cu siguranta cele mai impresionante peisaje, iti ofera provocari de toate felurile si cu siguranta fiecare vizita pe care o faci in imperiul lui este o aventura.

La inceputul saptamanii ma suna o prietena sa ma-ntrebe daca nu incepem din week-end-ul asta sa tatonam terenul pentru maretul plan ce urmeaza a fi concretizat undeva prin septembrie, adica sa legam branele Bucegiului intr-o singura tura . Cu un dor inimaginabil de trasee si de vai si cu o constiinta destul de incarcata deoarece vara asta, total atipic am ales mai mult marea, zic un DA hotarat pentru Valea Alba-Brana Mare a Costilei cu coborare pe Valea Priponului.

Singurul dezavantaj al acestei ture era plecarea cu trenul din lipsa de alternative… Eu una mi-am promis ca nu mai merg cu CFR-ul cate zile voi avea, in ultimii 3 ani am mers de maxim 5 ori cu trenul dar de fiecare data s-a lasat cu nervi, intarzieri, tot pachetul care sa ma convinga ca mai bine stau acasa decat sa ma mai folosesc de serviciile minunate la preturi cel putin nesimtite, dar asta e o poveste la care voi reveni intr-o alta zi.

Dupa o saptamana de muncit pe plantatie mai mult decat in ultimele 5 luni la un loc, culcat tarziu, trezit devreme, sambata suna ceasul la ora 5 juma, reusesc sa ma pravalesc din pat undeva in jurul orei 6, ma imbrac repede, imi iau rucsacul, betele, uit frontala, fug spre gara, intarzii vreo 10 minute lucru care nu imi sta deloc in caracter. Pe drum aflu ca de fapt vom fi 3, ceea ce ma bucura, cu cat mai multi cu atat mai bine.

Ne urcam in tren, stabilim ca mergem cu nasul, deci, cine face nasul? Evident Loriutz. Nicio problema, strangem banii, vine dl nas, foarte zambaret, ne zice ca un bilet din Bucuresti in Busteni cumparat in tren costa nu stiu cat, ii zic ca n-avem, incepe negocierea. Stateam si il ascultam cum tot incerca sa ne vanda bilete ba din  Ploiesti in Campina, ba din Campina nu stiu unde,  eu ii explic calm si cu zambetul pe buze ca noi avem 45 de lei, si ca de unde pana unde taie el bilete pe mine ma intereseaza mai putin. Mai negociaza un pic, si imi zice sa platim un bilet de 50 RON. Satula sa ma tot contrazic intr-un mod evident diplomatic cu el ii zic ok, nu e problema. Dupa ceva timp se intoarce, ii dau banii constand in 4 hartii de 10 lei si 2 de 5, imi da o hartie de 5 lei inapoi si-mi zice zambind: “Bandita mai esti!”. Ii zic ca dau o bere cand ne vedem data viitoare, mi-a zis programul lui de nasit pe tren dar ne dam seama ca nu aveam nicio sansa sa ne suprapunem si vadit amuzate de eveniment coboram in Busteni.

Facem o scurta oprire la magazin sa imi iau de mancare deoarece evident nu apucasem si incepem sa urcam pe langa Caminul Alpin pe triunghi rosu. Trecem de troita, de bifurcatie, de izvor si ajungem in Poiana La Verdeata unde ne luam micul dejun.

Intram pe vale, cu un pic de emotii deoarece erau limbi de zapada destul de mari si noi nu aveam niciun piolet. Trecem de prima limba de zapada printr-o crevasa pe partea dreapta, apoi urmeaza o serie de saritori care nu ridica niciun fel de problema.

Incepe sa se innoreze dar tot era extrem de cald. Urcam si din cand in cand mai aruncam o privire pe cer si ma rugam sa nu inceapa sa ploua. 

. Fericirea maxima a fost cand am intrat sub zapada intr-un iglu natural  unde ne-am spalat de noroi si ne-am racorit privind aburul care iesea si iti dadea senzatia ca undeva in apropiere cineva se bucura de iarba verde de la munte un pic mai mult decat o faceam noi. Recunosc ca mi-au sclipit un pic ochii la acest gand.

Am uitat sa mentionez ca niciuna din noi nu mai fusese pe brana, deci nu prea stiam unde e exact intrarea. Am intrebat noi in stanga si in dreapta, pe sistemul suna un prieten. Mi s-a explicat ca e cam la acelasi nivel cu crucea Caraimanului si ca tre sa cateri vreo 2 m pana intri in ea.

           Trecem de saritoarea Carnului, ajungem la urmatoarea saritoare mare, o lasam in spate. Cand ne uitam in dreapta vedem ceva ce parea a fi braul dar nici urma de intrare. Cataram un pic si mi se pare mie ca vad ceva in dreapta deci ma duc sa inspectez. Parea ok, adica era corespunzator descrierii, le chem pe fete si stabilim ca eram pe drumul cel bun. 

         Cea de-a doua panica dupa ploaie, adica teama de balaurit dupa intrare a disparut, in schimb au aparut florile de colt, incredibil de multe, atat de multe ca trebuia sa fii foarte atent cand paseai sa nu cumva sa calci pe ele iar peisajul era….sublim, mie personal mi-a taiat respiratia, mai ales cand am vazut cum arata braul, la prima vedere extrem de expus.

            Dupa ce luam si pranzul privind Valea Alba trimfator de sus, crucea, florile de colt si brana ce nu parea a fi foarte prietenoasa mai ales ca iesisem din poteca si trebuia sa descataram un pic sa revenim pe drumul cel bun incepem sa mergem pe brau.

Reusim sa reintram pe traseu fara probleme si continuam drumul, trecem de zona surpomblata si ajungem la Blidul Uriasilor unde ne intampina caprele negre pe care le privesc de fiecare data cu o imensa invidie cand le vad cum sar din stanca in stanca si coboara versanti pe care eu abia daca m-as rapela asigurata in vreo 30 de pitoane si tznshpe corzi.

.

         Eram nehotarate daca sa continuam drumul inspre Pripon sau sa iesim in platou pe la Hornul lui Gelepeanu si apoi sa coboram eventual prin Caldari.

Eu ma simteam un pic obosita si parca mi se facuse un pic lene sa continui dar cand am ajuns acolo si am vazut cat de frumos continua traseul, am hotarat sa-i dam bice inainte conform planului initial, macar pana la traversarea vaii Malinului si apoi sa ne intoarcem sa urcam pe Scorus sau pe horn.

Zis si facut, de acolo din nou privelistea e impresionanta, apar pe rand Creasta Vaii Albe, Creasta Galbinele, a Malinului, vedem acele din cu totul alt unghi in afara de cel clasic, traversam Scorusul pe o limba de zapada, trecem pe langa Momai si ajungem la traversarea Malinului.

Aici pauza, nu prea vedeam nimic relevant in afara de alt grup care era in brau pe partea opusa dar ioc zona de traversare.

Hotaram sa-i dam in jos pe Malin ca deja era tarziu si noi nu mergeam chiar ca la maraton. Valea Malinului din punctul meu de vedere cel putin vara e ceea ce se numeste once in a lifetime, ma bucur c-am vazut-o dar nu imi mai trebuie. Roca este extrem de friabila, valea este foarte accidentata si destul de multe limbi de zapada pe care le traversai destul de greu si cu emotii daca nu aveai macar pioletul la tine. 

Lipsa mea de antrenament incepe sa se vada aproape de iesirea din vale, picioarele pareau sa aiba vointa lor proprie total independente de ce la dictam eu asa ca lucrurile au inceput sa se complice destul de tare. Stiam ca va mai fi cel putin o saritoare mare si teama incepuse sa isi faca aparitia. 

Coboram saritoarea ce avea o mica fereastra, eu pe deasupra satula fiind de tarasurile din pesteri, fetele pe interior.

           Ajungem si la ultima saritoare dotata cu cordelina dar hotaram ca nu e foarte sigura asa ca o punem pe a noastra, coboara fetele, incep sa o cobor si eu. Niciun muschi de la picioare nu mai raspundea deja la comenzi si incepuse sa se instaleze si durerea. Am coborat in stilul speo, fara sa ma ajut de prize, doar pe coarda, Doamneee ce n-as fi dat pentru un coborator!!!

Iesirea din vale!!! extra-mega bucurie,daaaaaaaaar surpriza un urcus pieptis din fericire nu foarte mare dar cu muuult grohotis apoi pana in poiana Costilei o coborare extrem de abrupta si foarte lunga cel putin pentru mine. Imi desfac betele care deja erau pe post de carje si incep agale si foarte agale sa cobor rugandu-ma sa ajung mai repede. Nu mai trebuie sa mentinez ca tremuram la fiecare pas si genunchii mei parca erau prinsi cu guma de mestecat molfaita cateva ore bune.

Ajungem pe noapte in poiana, cred ca era vreo 10 ceasul, nu apuc sa ma bucur prea tare ca am pierdut poteca si am nimerit printr-o jungla de urzici cam cat mine de inalte care m-au “mangaiat” inclusiv pe fata. De mentionat faptul ca eram imbracata in pantaloni scurti. Dupa ceva timp de balaurit am ajuns in carare si de aici a urmat un drum de tz ore inspre Busteni pe care l-am facut cu 0.0001 km/ h.

Cred ca daca as fi avut o oglinda sa imi vad mersul as fi murit acolo de ras si nici nu ar mai fi contat ca robotelul Loriutz nu mai ajungea in gara.

A urmat o serie de facut autostopul din Busteni pana la Sinaia de pe la ora 1 pana pe la 2, inca una in Sinaia in speranta ca va opri cineva care merge spre Bucuresti dar care nu s-a concretizat decat cu un somn de vreo juma’ de ora in gara si apoi inca unul sanatos pana in Bucuresti unde am reusit dupa o tura de 14 h, ceva autostop si dormit in gara sa ajungem la 6 juma' dimineatza in patul atat de mult visat in noaptea ce abia trecuse.

Concluziile sunt mai multe:

1. Voi incepe antrenamente serioase, dar dupa ce voi zace o saptamana la mare, asa, de recuperare

2. Voi avea grija de-acum inainte sa nu imi mai uit frontala (aceasta concluzie este valabila pt fiecare tura in care mi-am uitat-o pana acum)

            3. Niciodata nu mai vreau sa depind de transport in comun de orice fel ar fi el in Romania

Leia Mais…

My biggest asset

Azi m-am trezit cu un chef nebun sa ma laud, dar cum nu prea am facut nimic interesant in ultima vreme, sau macar ceva ce merita a fi mentionat, voi apela ca intotdeauna la prietenii mei. Nuuu, nu sa ma laude ei, nu ca nu ar avea cu ce, dar azi va fi chiar pe dos, azi eu ma voi mandri cu ei, pentru ca am cu ce, sau mai bine zis cu cine.

Prietenii mei nu sunt multi, sunt chiar foarte foarte putini, dar sunt unici, poate pentru ca m-au “suportat” atatia amar de ani, poate pentru ca ei s-au nascut cu ceva in plus fata de ceilalti oameni ce ma inconjoara, nici nu stiu si nici nu mi se pare relevant. Important e ca au trecut o gramada de ani si indiferent de ce s-a intamplat, indiferent de divergentele pe care le-am avut, cumva am reusit sa gasim o cale sa mergem impreuna pe acelasi drum. Oricat de mult “am dat-o-n bara”, au fost acolo, nu ca sa ma eticheteze, nu ca sa ma judece, doar sa ma tina pe linia de plutire.

Ziceam ca ma mandresc si ca ma laud cu ei, pai cum sa nu o fac?  Cand eram noi mici si ne jucam ratele si vanatorii, sotronul, elasticul, si ce ne mai jucam noi, ei mergeau in poante, apoi si-au continuat o parte din viata in pasi de dans contemporan, altii m-au luat de copil si m-au dus pe munte, m-au invatat sa fac diverse lucruri si mi-au aratat o lume pe care probabil fara ajutorul lor nu as fi descoperit-o, au fost si merg al maratoane, cuceresc varfuri, mai sunt cei care salveaza animalute aflate la ananghie pe banii si pe stresul lor, si unii care au plecat din tara si fac tot felul de chestii interesante, altii canta si canta bine de tot. Toti au job-uri de “oameni seriosi” si totusi printre toate aceste activitati mai gasesc timp sa fie aproape.

Sunt acei putini oameni din lumea asta pe care stii ca-i ai fix la un apel distanta, cand nu trebuie sa spui decat: “sunt un pic la ananghie” si deja sunt la usa, facand tot posibilul sa fie bine. Sunt cei cu care mi-am petrecut cele mai frumoase zile de nastere, cu ei am cele mai minunate amintiri, cu ei am ras si am plans pana la epuizare.

De la ei am invatat sa fiu om, inca din vremea in care nu era totul la un click distanta. Eu vorbesc de o perioada in care stateam ore in sir la o bere in bucatarie, in parc sau in baruri dezlegand tainele vietii, filosofand pe marginea oricaror subiecte ne veneau in cap, pe vremea cand din lipsa de telefonie mobila ne cautam cu zilele pe telefonul fix pana cand ne gaseam, mergeam si ne luam de acasa sau ne intalneam la ceas la Universitate. Din vremurile in care problemele nu erau etalate pe blog unde citesti drama prin care trece X, dai un comment si ai rezolvat problema in 30 de sec.

Lor le datorez in cea mai mare parte tot ceea ce inseamna Loriutz in acest moment.

Tip in gura mare sa ma auda tot blogspotul:

EI SUNT CEA MAI MARE REALIZARE DIN VIATA MEA! 

Imi cer scuze celor care nu se regasesc aici dar
din motive tehnice si lipsa de poze la serviciu, nu am  putut mai mult

Leia Mais…

Imi doresc o zi, si-o lumina...

Ieri dimineatza m-am trezit cu fatza la cearsaf. Intr-un mod dubios, curios, scandalos, se pare ca si azi noapte am dormit fix la fel, deoarece fatza mea avea si azi exact aceeasi pozitie. Primul gand care mi-a fulgerat creierul inca adormit si realmente iritat, probabil de la vremea de afara a fost: “frateee nu luuuni, nu nuuu, de ce nu apare a 8-a zi, aia care sa separe week-end-ul de prima zi de munca? Unde e petitia sa o semnez?”.

 Bai si mi-era o lene, din aia de iti vine sa iti tragi plapuma peste cap si sa nu te misti de acolo pana nu apare soarele, creste temperatura, te suna cineva, probabil vreo zana maseluta, mos craciun sau iepurasul si te anunta ca ai castigat o excursie in jurul lumii cu cine vrei tu incepand de maine si pana o sa te plictisesti si vei vrea sa te-ntorci din nou acasa.

Imi dezlipesc fata morocanoasa de pe imprimeurile verzi, ma ridic agale, parca presimteam eu o zi nu prea fericita… Cu toate ca nu-s Mama Omida si nu am niciun glob de cristal iar in cafeaua la filtru imi e destul de dificil sa citesc, nu prea descifrez literele, aveam dreptate.

Nu s-a intamplat nimic concret, ceva care sa ma trosneasca direct in moalele capului cum ar fi vreo caramida, ghiveci, nu mi-a furat nimeni portofelul si nici nu am primit vreun telefon care sa ma intristeze neaparat, ei bine azi am avut o epifanie, exact cum scrie la dictionar, revelatie a unei lumi nevăzute. 

Mi-am dat seama ca lipseste ceva, ca undeva pe parcurs, o parte din mine s-a ascuns pe undeva si nu o mai gasesc. Tot ce vreau e o clipa, un moment de claritate. O secunda doar a mea in care sa nu fiu nici afara, nici in vreun interior oricat de colorat sau obscur ar fi. Nici pe Pamant nici pe un satelit orbital, sa pot sa fiu nicaieri. Imi doresc sa fiu un calugar hindus.

As vrea o clipa in care eu si cu mine sa putem dezbate tot ce s-a intamplat pana acum, sa putem analiza trecutul cu obiectivitatea unui judecator in momentul in care hotaraste sentinta unui acuzat. O clipa in care sa ma pot dezbraca de toate blocajele, angoasele, de tot ce am luat de la altii, de toate mastile cotidiene, o clipa in care sa pot fi dureros de sincera cu mine, un moment in care subconstientul si inconstientul sa invadeze constientul, un moment de pura sinceritate.

Ce bine ar fi ca macar odata, intr-o zi aleasa arbitrar de fiecare dintre noi sa putem alege ce pastram din experientele trecute si sa reusim sa formatam acele reminiscente de ganduri, actiuni, evenimente care ne tin pe loc sau chiar ne trag inapoi. Un fel de spalare de creier selectiva, in care sa imi pot alege ceea ce pastrez iar restul sa arunc undeva departe, cum arunci o piatra in mare fara vreo sansa sa te mai impiedici vreodata de ea.

Nota de optimism

Leia Mais…

fericirea (nu)-i un lucru marunt

Fericirea, ura, speranta, iubirea, suferinta, daruirea de sine, sunt atat de strans legate intre ele, sunt ca o sfera de idei si concepte care ne urmaresc pas cu pas. Nu le-am intalnit decat in stare absoluta, nu cred ca poti zice, sunt un pic indragostit, sufar, dar nu prea tare, voi da ce pot, dar asa, cu masura. Sunt elementele primordiale din care ne este alcatuita viata, sunt capete de linie ale activitatilor cotidiene pe care fiecare din noi le intreprindem.

Oricat de mult ne-am dori sa le ocolim, sau din contra sa le aducem in fata, acestea sunt total independente de actiunile noastre, de cele fizice, chiar si cele de ordin cognitiv sau emotional. Intr-adevar, exista autosugestia, care face minuni, cel putin pana la un punct. Punct in care oricat de mult te-ai stradui tu sa vezi cat de frumos e tot ce se intampla in jurul tau, nu poti sa te minti singur la nesfarsit… E un lucru bun si asta, daca am reusi sa ne autosugestionam pana la final, nu am fi capabili sa scoatem capul din nisip si sa realizam ca anumite actiuni pe care le intreprindem trebuie schimbate, reorganizate, regandite, reanalizate si am trai conectati la un aparat de oxigen virtual, prin care ne-am alimenta cu vise si franturi de imaginatie, pana cand inevitabil fiecare fir de nisip din castelul pe care il construim in jurul nostru se va risipi in vant.

Nu degeaba am inceput acest post cu fericirea, cred ca este un fel de Mecca  catre care tindem cu totii, indiferent de unde aceasta izvoraste, indiferent de alchimia produsului finit.

Imi aduc aminte momente din viata mea in care aceasta s-a resimtit intr-un mod extraordinar de puternic, atunci cand am muncit fara ragaz sa obtin ceva si intr-un final apoteotic, am putut spune cu mana pe inima, “Da! Asta e ceva ce am facut eu si merge!” sau pur si simplu am primit-o in dar in momentele in care ma asteptam cel mai putin. Poate de multe ori a trecut pe langa mine fara sa ii dau prea mare importanta, am simtit-o, a trecut si nu a lasat in urma ei decat o amintire frumoasa dar destul de indepartata de trairile mele actuale.

Ca specie suntem atat de variati, cu atatea idei, cu atatea povesti, cu atatea experiente acumulate in decursul vietii si totusi daca ne oprim sa ne uitam un pic la noi, de fapt avem aceleasi cateva nevoi. Restul sunt umplutura, sunt artificii pentru care sa nu ni se para ca ziua are 150 de ore.

Ne indragostim, primim un feedback pozitiv, atunci suntem in al 9-lea cer, ne plimbam pe strada cu un zambet imposibil de controlat si ni se pare lumea perfecta, tot ce te inconjoara rezoneaza cu tine, copacii sunt mai verzi, florile mai colorate si parca mai vii decat au fost vreodata, lumea din jurul tau mai buna, iar noi, cele mai nobile persoane de pe Pamant .

Pentru mine fericirea este atunci cand ma trezesc duminica intr-o zi ploioasa fara niciun plan concret intampinata de un zambet larg, langa o cana de cafea pregatita special pentru mine. O mai gasesc pe ea, fericirea, departe, in varf de munte, cand privesc in zare si vad capre negre si flori de colt. Chiar si sub pamant am gasit-o, admirand un dom, o stalactita, un candelabru, format de natura in milioane de ani. E prezenta intr-un apel telefonic cand mi se zice cu un zambet larg “you’re za bestest” sau cand pur si simplu cineva pe care nu am mai vazut de mult ma cauta doar ca sa vada ce fac.   

Sigmund Freud proclama intangibilitatea fericirii: intreaga noastra viata, argumenteaza el, sta sub semnul principiului placerii. Satisfacerea nevoilor noastre nu ne procura decat placere de scurta durata; de aceea, fericirea – ca stare permanenta ori ca ideal atins – nu este posibila.

Mi se pare si corect, cum am putea evalua o stare fara sa avem un element contradictoriu cu ajutorul caruia sa putem analiza, cu care sa il punem in balanta? Si cum ar fi sa traim vesnic fericiti? Plus de asta, daca am bifa-o, ca ideal atins, nu am avea niciun tel, intreaga noastra viata se va plafona. Aici se vede de altfel si imposibilitatea realizarii concrete a fericirii fara de sfarsit. Te-ai plafonat - ai iesit din respectiva stare, deci te-ai intors de unde ai plecat si cercul se inchide.

Recurgand la abstract, daca am reusi nu ar fi totusi un surogat, ceva indus pe cale artificiala, de ierburi…medicinale, nu ma intelegeti gresit, ori printr-o autosugestie deja patologica? 

Leia Mais…